Cu ce am rămas după ziua de tăcere

Published by Eugenia 10.05.2020 - 05:20 in blog,Brazilia

Mi-au plăcut mereu experimentele. Cel mai mult le îndrăgeam pe cele de la ora de chimie. În timpul pregătirilor pentru olimpiade, că doar atunci eram regina laboratorului, căutam și adunam cât mai multe stative cu eprubete. Abia așteptam să mă joc cu subatnțele primite de la profi împreună cu problemele de rezolvat. Erau cele mai cool pregătiri pentru olimpiade. Cele mai oribile erau cele la fizică care aveau loc iarna, în clasa neîncălzită pentru că era vacanță, iar noi scriam cu mânuși. Horror.

Mi-a rămas dragul pentru experimente. Bucătăria este noul laborator, iar substanțele sunt organice. Dar și viața în sine s-a dovedit de multe ori un laborator bun pentru experimente. Iar cel cu tăcerea a ridicat la suprafața eprubetei niște lucruri interesante și a sedimentat altele la fel mai am de “biscuit”. Le voi aduna așa cum curg prin vârfurile degetelor:

-> mi-am scrâșnit dinții și mi-am mușcat limba mult mai des decât de obicei;

-> Nadia mi-a spus a doua zi că a fost chiar haioasă ziua în care nu am vorbit;

-> Nadia și Horia au avut foarte puține cereri, ziua transformându-se într-una din cele în care ei au auzit mult mai puțini NU;

-> în prezența dragului și iubitului Pedro aveam cel mai des dorința de a vorbi. Am și făcut-o de vreo 2 ori fără să-mi dau seama, dar el a fost pe fază și a băgat un “Șșștttt…nu mai vorbi. Sunt împreună cu tine în acest experiment, așa că hai, liniște!” Fie vorba între noi, simt că el s-a bucurat de ziua asta foarte mult 😉

-> m-am conectat foarte des cu Darie și la sentimentele lui legate de neputință de a exprima verbal ceea ce are nevoie sau își dorește;

-> copiii înțelegeau mult mai repede decât adulții ceea ce încercam uneori să cer prin limbajul non-verbal;

-> mintea mi-e plină de gânduri și a fost interesant (și infricoșător pe alocuri) să observ cât de plină e. Însă a fost foarte fain să observ că puține gânduri aveau sens să prindă formă în cuvinte, multe fiind balast.

Au trecut 10 ani de când am auzit prima dată de un astfel de experiment. Acum avenit timpul lui si cred că va mai fi.


Masca, masca sau altfel spus, gura-nchisă!

Published by Eugenia 03.05.2020 - 03:43 in blog,Brazilia

Se pare că e sezonul măștilor. Mă bușeste râsul-plânsul, nu alta. Chiar ăsta va fi noul trend în modă, masca anti Virusache?
E de unică folosință, sau reutilizabilă, e colorată, e roz, sau albă cu buze negre, e cu fundițe, e cu “Hristos a Înviat!” brodat cu roșu și probabil cu logo-uri LV (că tot nu mi-a plăcut brandul ăsta niciodată).

Suntem încă în Brazilia, ieșim zilnic pe plajă pentru a alerga și a ne plimba, plajă unde sunt maximum 30 de oameni pe o distanță de 4 km iar oamenii poartă măști. Mi se pare super ciudat.
Oare de ce acceptăm așa de ușor orice ni se propune/impune? Ar merita să ne oprim din a face și să ne gândim că în timpul unei plimbări pe plajă, singur fiind, ca mulți dintre cei pe care îi văd pe plajă, îți ții gura închisă și nu ai nevoie de mască? Sau frica de a inspira micro-particulele altor oameni (cvirusați sau nu) e atât de mare încât merită să porți masca? Ca să nu mai spun că se zvonea pe grupurile locale că ar trebui închise și plajele. Oricum o dau, tot ciudat pică.

Masca pe față. Gură închisă și ascunsă. Asta ar însemna mai multă liniște, tăcere sau mai degrabă ascultare?
Fiecare e liber să aleagă ce vede în acest nou fenomen numit “THE MASK”.

Cert este un lucru. Pe mine m-a inspirat trista situație. Acum am și contextul perfect pentru un experiment pe care mi-l doresc de ani de zile. Dieta fără vorbe sau dieta tăcerii. Să stau în liniște, fără mască dar cu gura-nchisă câteva zile. Încep cu 1 zi. Văd cum merge și poate o prelungesc. Așa că don’t call me, I will call you!

Însă am o dilemă: scrisul unde intră, la tăcere sau la vorbă?

PS: Mulțumesc Românașilor pentru poza cu masca! Trăim carantina împreună și suntem bine, pardon, buni, toți 10!


NE MOR BĂTRÂNII!!!

Published by Eugenia 21.03.2020 - 15:37 in blog

M-am trezit brusc din vis cu un sentiment foarte dureros de îmi vine să urlu în fața întregii omeniri.
NE MOR BĂTRÂNII!
Cine moare de acest virus? Cei “bătrâni“, care au învățat și mai știu câte ceva despre viață, cei care au supraviețuit în fața a 2 războaie, a perioadelor de foamete, a pierderii caselor și a tot ce au agonisit, cei care îi mai pot învata pe nepoți cum să prețuiască viața și adevăratele ei valori!
Din generația părinților noștri, mulți nu vor ajunge la vârstele celor care mor acum! Iar înțelepciunea bătrânilor care mor acum ne e vitală ca să ne shift-ăm viețile către natură.
Plâng pentru fiecare dintre ei!
Ard candela în casă de 2 săptămâni aproape și arde în continuu câte 3 zile, până nu mai are ulei, fără să se stingă.

Virusul ăsta nu a apărut dintr-o eroare, are un scop bine definit, iar evoluția și răspândirea sunt bine gândite. Este exact ca și în situațiile în care copiii de azi nu mai văd mamele cu bebelușii la sân, ci doar hrănindu-i cu biberonul.
Copiii copiilor noștri nu vor mai vedea bătrâni la 80 de ani care merg la petreceri de 80-85 sau 90 de ani, cum am văzut și trăit în România și în Spania. Probabil ca și în Italia bătrânii sunt mulți, dar necunoscând situația nu pot avea o părere. Însă în Spania vedeam la fiecare fiesta astfel de bătrâni voioși cu sutele, cântând imnul Spaniei împreună cu copiii, nepoții și strănepoții.
Copiii copiilor noștri vor vedea doar bătrâni “întreținuți” de sistemele medicale, deplansându-se în scaunele cu rotile, deja subvenționate de sistemele medicale moderne.

Spania, Italia, România, China sunt țări în care bătrânii au contat, au fost mereu respectați, au fost prezenți, au fost valorizați, au avut mulți octogenari, iar acum aceste țări sunt atât de afectate de pandemie.

Bătrânii nu sunt de acord să mănânci la “Mec”, sau singur la masă cu telefonul în fața ochilor, generațiile actuale da.
Bătrânii nu sunt de acord ca un copil să aibă 2 mame sau 2 tați, generatiile actuale, da.
Bătrânii nu lucrau până la epuizare, generațiile actuale da.

Mi-amintesc câteva vorbe de-ale lui tataie Crăciun pe care le zicea când mă plimbam după el, copil fiind, prin curte:
“Taică, nu vă mai uitați la televizor! Vă mănâncă capul!”;
“Dacă ți-e foame du-te în grădină și ia un măr”
Câți dintre noi mai avem azi la îndemână o grădină cu un măr în ea din care ne putem servi singuri când ne e foame?
“Taică, lasă tigara aia, că bine nu o sa te facă”
Mama, din respect pentru bunicul Crăciun, socrul ei, nu a fumat niciodată în fața lui, deși știau amândoi că ea fumează.
“Taică, pe mine să nu mă plângeți când voi muri. Eu am știut cum să trăiesc viața. Când a fost de muncă am muncit, când a fost de distracție m-am distrat. Nu-mi pare rău de nimic. Dar mă uit la amărâtul de taică-tu și văd că el doar muncește.”

Înțelepciunea bătrânilor, care încă puteau să ne spună verde-n față ce facem greșit, ce putem schimba în propria viață, dispare acum, la nivel de mii și zeci de mii de decese în țările cu bătrâni.

Acum, bătrânii noștri morți sunt duși la mormânt cu mașini militare pe străzi, precum niște eroi. Au fost eroi însă noi suntem singurii care nu îi mai vedem așa. Ei au trecut prin 2 războaie și încă mai erau printre noi să ne învețe cum să trăim.
Dar acum guvernanții se bucură ca nu vor mai fi sursa noastră de inspirație și înțelepciune. Mai mult, mor singuri, sunt duci la mormânt împreună ei cu ei, fără copii și nepoți, pentru că, deh, trebuie să stăm în casă, izolați.
Lumea e întortocheată rău precum la “mațele-ncurcate”, iar noi îi putem schimba cursul, fiecare dintre noi pentru proprii copii, părinți. Cum? Sunt multe variante. Nu vreau să diluez plânsul sufletului că NE MOR BĂTRÂNII. Despre asta am vrut să vă scriu acum.
Simțiți această frază, preț de câteva minute, respirând lent, cu mâna pe inimă și veți simți și voi dacă e aici un strop de adevăr sau e doar o fantezie a unei românce plecată în toată lumea în “căutarea nimicului pentru ceva”. Vestea bună e că în căutarea asta, aparent oarbă, apare acel CEVA.


Cosleeping în dormitorul părinților

Published by Eugenia - 06:13 in blog,Brazilia,Travelling

Odată cu nașterea primului copil și până acum probabil că am primit un miliard de sfaturi/recomandări/păreri despre ce și cum e mai bine să facem în “creșterea/educarea” progeniturilor.

Un subiect preferat era dormitul cu sau fără copil în pat/cameră. Mă mir că ne le-a trecut prin minte să ne propună să mai închiriem un apartament “perete-n perete” cu cel în care locuiam.

Ce am făcut? Am ascultat, uneori am evitat delicat sau mai brutal subiectul și ne-am pus o întrebare.

De-a lungul celor 10 ani (wow, deja 10 ani) am făcut ce am răspuns fiecare și împreună la întrebarea “Ce simțim?”. Prin urmare:
-> am dormit cu copilul între noi până când am realizat că nu are ce căuta între noi
-> l-am scos dintre noi și l-am pus lângă mine în pat până când am realizat că miros prea tare a lapte și-s tentantă
-> l-am mutat lângă tată-su până când am realizat că nu prea ne odihnim niciun dintre noi doi și l-am mutat iar lângă mine
-> l-am pus să dormă într-un cort în camera alăturată cât timp am fost în Brazilia până când am realizat că prin pervazul geamurilor ar putea intra oricând un șarpe
-> l-am readus între noi până la revenirea în România
-> în noua casă l-am pus în propria lui cameră până când am realizat că mai bine luăm o saltea mai mare și nu mai petrec toată noaptea plimbându-mă dintr-o cameră în alta odată cu fiecare trezire nocturnă
-> am luat salteaua și l-am readus în cameră, lângă noi
-> când au fost deja doi, l-am lăsat pe primul cu taică-su pe salteaua mișto și tare, iar eu am dormit cu mezinul într-un pat de o persoană până când mi-a fost mai ușor să mă așez și să mă ridic de pe saltea după operația de cezariană
-> apoi am revenit cu tot cu mezin pe salteaua cea mare, puștoica fiind mutată iar în camera ei
-> i-am avut iar pe amândoi în cameră, de-o parte și de alta a saltelei până când ne-am săturat de ei și i-am mutat în camera lor
-> după numeroase drumuri nocturne i-am adus iar în dormitor, unul lângă patul nostru, altul la picioare (deh, stăteam într-un apartament)
-> i-am dat iar afară din dormitor, punându-i împreună într-o cameră
-> i-am separat în camere diferite
-> i-am repus în camera lor, paturi lipite
-> le-am despărțit paturile că se încăierau peste noapte (pașii ăstia 2 i-am repetat vreo 2 ani)
-> au vrut în sfârșit să stea separat și sperau că Valencia va fi locul. Însă, din cauza multiplilor factori pe bază de frig am decis că mai bine mai rămân o iarnă împreună în aceeași cameră.
-> am ajuns în Brazilia și în sfârșit au fost amândoi pregătiți să stea în camere separate.

Și noi la fel…până când a apărut juniorul și… am luat-o de la capăt.

Acum suntem la un nou pas, dorm cu juniorul și/sau cu ăi mari și/sau cu Pedro pe 2 saltele 🙂 Una mare a devenit deja mică 🙂

Concluzia: copiii vor să doarmă cu părinții și părinții vor să doarmă cu copiii. Exact așa este natural și normal! Ce, în peșteri sau în copaci aveam camere separate? Nu prea cred!
Câți ani? Până când n-or mai vrea, ei sau părinții.
E mai grav când nu mai vor ei. Că de acolo și până la telefonul săptămânal sau lunar primit de la ei mai rămân doar 1-2-3 ani. Și apoi începem să ne plângem pe umeri unul altuia de dorul lor.
Cam întortocheată povestea asta cu co-sleeping-ul.

Zilele trecute am pus în formă patul ideal al familiei pe baza culorilor preferate (de aici dezarmonia de culori din tablou) cu o mică dezbatere nefinalizată din partea copiilor pentru cea a juniorului. Așa că el a primit două culori.

Altfel, vă mai arăt puțin din spectacolul de lumini și culori local.


16 martie 2020 – Dobreștii în Brazilia – fisa 2

Published by Eugenia 16.03.2020 - 23:38 in blog,Brazilia

Eram deja pregătită să dorm, astă seară cu Darie și Nadia.

Însă, brusc m-a dat jos din pat, pardon, m-a ridicat de pe saltea, impulsul de a scoate din cap ideile care circulă ca rapidele vara de la București Nord la Constanța. Că altfel mai pierdeam 30 de minute. Așa că mai bine le folosesc.

Când nu știi, nu știi, dar când știi, știi. Și aici mă refer la ideea de a lua o foaie de hârtie și a pune acolo toate ideile care îți vuiesc prin cap.

Numai că în loc de hârtie a venit pornirea de a deschide laptop-ul și a scrie direct pe Dobreștii.ro. M-a și bușit râsul să văd data ultimului post. Culmea a fost despre primul maraton alergat.:) V-am zis că mă bușește râsul.

Ei bine, gata, ăsta a fost preambulul.

I am back. We are back, cu 3 copii, 2 români și un brazilian pentru moment, reveniți în “fundul” Braziliei pentru a trăi. Ce? Veți vedea de azi încolo.

Doamne ce bine ne face auto-izolarea asta cauzată de Virusache Covid-19;
– a stârnit creativitatea (revin mâine cu un rapid mai sus menționat transpus într-un desen),
– a mișcat mușchii întregii familii pe plajă în mare viteză,
– a adus recunoștință pentru ce putem admira când ieșim afară pe plajă,
– a generat idei noi de activitate profesională pentru viitor.

Și în final, câteva print screen-uri din viața reală.






  • May 2020
    M T W T F S S
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Un magazin cu inimă de mamă - www.mamagazin.ro Pentru copii sănătoși