Primul maraton, de neuitat si despre oameni

Published by Eugenia 12.10.2014 - 02:37 in blog,hobbies

IMG_9959_ligh10253868_746898418680121_2282015516755961214_n
Duminca, 5 octombrie 2014 am alergat primul maraton, la final ajungand intreaga, fericita si cu multi oameni minunati alaturi. Experienta a fost desavarsita si am sa v-o povestesc pe rewind 🙂

Pe drumul inspre metrou, cam la 6 ore de la start, i-am incurajat pe ultimii maratonisti care se indreptau spre finish, un domn japonez de 75 de ani si o domnisoara cu un zambet pe fata mai mare decat Casa Poporului. Pentru ei cu siguranta cursa a fost grea, asa ca noi toti, cu mic si mare ii aplaudam si ii felicitam. Bravo!

La putin timp, tot pe acelasi drum revad tricoul unui domn, mai varstnic pe care era desenate 2 bule. Pe una scria +100 si mai in dreapta +200. Ma opresc, il fellicit si incepem sa vorbim. Se numeste Karl, vine din Suedia, Stockolm mai exact, are 72 de ani, este la al doilea maraton in Bucuresti si la al … 238 lea maraton din viata lui.
“I’m in this business for more than 30 years and I ran 238 marathons.”
“WOW, congratuations sir. What a life you have!”

“But tell me Eugenia, did you enjoy your day? Cause this is the most important think!”
“Oh, yes sir, I did enjoy it with every km.”

Apoi ma intreaba in cat timp am terminat. Afla ca am facut-o cu 30 de minute inaintea lui si maraie printre dinti ca l-am batut. Nu-mi vine a crede, omul are 72 de ani!!!
Mai vorbim putin, dorindu-mi sa ajung asa la 72 ani si apoi pornim agale fiecare pe drumul lui.
10659368_10204126333611266_7530180660191130720_n
Da, ce poveste, ce om minunat, ce moment de inspiratie.
Poate fi vorba de alergare, de timpii scosi, de antrenament, insa mai presus de toate e vorba de placerea cu care alergi.

Maratonul asta a fost primul dintr-un sir lung pentru care ma voi lupta. A fost greu, mai ales la a doua tura, insa finalul a fost apoteotic, cu sprintul de pe ultimele sute de km, fara deshidratari, crampe sau dureri. Iar pentru modul in care a functionat azi corpul meu ii multumesc antrenorului Paul Dicu. Stie al naibii de bine ce face.
Chiar daca de multe ori comentez la antrenamente, inca nu l-am facut sa plece acasa pentru ca nu am executat ce zice. Stie cat sa impinga limita fara a ma sfarama. Multumesc Paul si ca m-ai suportat vreo 30 de km :).
IMG_9872_ligh
Si pe 5 octombrie a fost vorba despre oameni. E uimitor sa vezi cati oameni alearga, indiferent cat de intreg le e corpul sau nu. Da, maratonul asta mi-a aratat ca limitele pe care ni le trasam singuri sunt doar ale noastre, fiecare parand mai indraznet sau nu in trasarea lor.

Poti sa ai 72 de ani si sa alergi.
Poti sa ai paralizie si totusi alergi cu mainile.
Impingi un carucior cu un copil rabdator in el si alergati impreuna.
Ai 18 ani, esti olimpic si alergi.
Ai super incaltari sau esti descult, alergi.
Ai sosete de compresie sau costum de pisicuta, alergi.
Esti la primul maraton sau la al 238-lea, alergi.

Oamenii sunt diferiti. Fiecare om are o poveste de spus. Am incercat sa citesc cateva azi si sa imi iau din ele ce e pentru mine. Si am luat!

Insa ce e fascinant e ca astfel de momente de nebunie pura pentru unii, pentru mine alergarea de anduranta este ceva pe care mi-l mai doresc, inca odata si inca odata si inca odata.
Voi rezista atata timp cat fac lucrurile corect, voi munci si I will enjoy it!
IMG_9605_ligh


Transmaraton, șerpuirea între frică, curaj și autodescoperire

Published by Eugenia 22.09.2014 - 19:30 in blog,hobbies

Spre Transmaraton 2014
Alergarea de anduranță este o armă cu două tăișuri și cu efect direct asupra celui care alege să o practice.

De câțiva ani, alergatul este un sport aparent ușor. Însă ceea ce este în spatele fiecărui alergător este chiar esența sa pură. Iar drumul până la esență nu este nicidecum unul pavat.
Alergătorul este un om simplu, cu sentimente puternice, necenzurate, curajos, pasional și capabil să-și descătușeze dorința de autocunoaștere.
Alergătorul își impinge limitele cu fiecare antrenament și cursa, doar pentru a se redescoperi, pentru a da la o parte toate straiele puse care chiar el, cei din jur sau mediul în care trăiește.
Alergătorul este cel care acceptă că este singur în fiecare alergare, indiferent de câți susținători are sau nu pe margine.

În 2012 am auzit povestea unui ultramaratonist care și-a ales drumul prin Sahara. Despre el vorbea cu pasiune un prieten de-al lui. Pasiunea și povestea l-au transformat ușor dar sigur și pe povestitor într-un maratonist.
În 2013 l-am auzit pe cel care a devenit maratonist povestind despre frica care l-a mânat să alerge și să se înscrie la Transmaraton. Vorbea despre aceasta frică cu multă frică în glas. Însă din tot discursul despre frică la mine a ajuns altceva: curajul de a te înscrie, a alerga și pasiunea pentru ceea ce faci.
Așa că în 2014 am participat la cea de-a treia ediție Transmaraton, proba semimaraton.

Transmaratonul nu este o cursă oarecare, proba la care te înscrii depinzând în bună parte de antrenament.
Transmaratonul este cursa fiecărui participant dornic de a se cunoaște mai bine. Transmaratonistul este dispus să învețe cu fiecare pas pe care îl face că natura e sora mai mare. Ea știe mai bine care și unde ne este locul, știe care ne sunt putințele și neputințele, ea ne lasă să ne facem traseu prin ea, dar tot ea e cea care ne spune stop, până aici!

Când am început să alerg pe Transfăgărășan, am pornit umilă, cu capul plecat și atentă să nu treacă vreun Km pe care îl alerg fără să mulțumesc cerului că sunt acolo și că pot.

Am plecat printre ultimii de la start. Obiectivul nu a fost de timp ci de a descoperi ce și cât pot duce. Cu privirea plecată vedeam picioarele care pășeau pas după pas. Urechile auzeau propria respirație ca un cântec care se autocorecta cu fiecare pas făcut. Frica a apărut si ea, când după primii 7 km am ajuns la partea cea mai spectaculoasă dar și cea mai grea a traseului. De fiecare dată când ridicam privirea ca să văd cât mai am până sus înghețam de frica că nu voi reuși. Imaginea celorlalți alergători aflați pe 2 sau 3 serpentine mai sus se micșora din ce în ce mai mult. Asta nu putea să însemne decât că mai e mult până acolo sus.

Însă totul a reintrat in ritmul potrivit când am renunțat să mă mai copleșesc cu frici și când am decis să caut și să iau din această cursă lucrurile care îmi dau putere.

Prin urmare am ridicat privirea și m-am uitat în spate. Așa am văzut cât de frumoși sunt versanții muntelui, cât de înalți sunt brazii, cât de frumos este peisajul și inevitabil cât am reușit să alerg deja. Cu fiecare serpentină urcată spre vârful de peste 2000 m altitudine, le mulțumeam picioarelor că rezistă și pot, lui Dumnezeu pentru că eram acolo, soarelui că mă încălzea și antrenorului care a decis în ultimele 2 săptămâni că cele mai bune prietene ale mele sunt treptele și intervalele.

Când am ajuns la tunel, timpul s-a dilatat. Frigul și întunericul mă făceau să cred că nu vei reuși, iar că tunelul acela este de cel puțin 5 km. Mă întrebam ce caut aici, de ce mă chinui atât de mult. Însă la un momentdat am zărit lumina și mi-am amintit de toate lucrurile minunate care sunt afară. Am început să alerg mai cu spor, dorindu-mi doar să ajung din nou la “lumină”.
Iar la ieșirea din tunel începusem chiar să prind și puțină viteza. Entuziasmul era mare, însă corpul l-a domolit repede odată cu atenționarea genunchilor și a ficatului că e prea mult și prea brusc. Am continuat să alerg fără oprire admirând și de partea aceasta a muntelui frumusețea naturii.

Frica era acum o dorință de a trece linia de finish. Cu fiecare serpentină coborâtă prindeam din ce în ce mai mult curaj. Îmi repetam vorbele bunicii: “Mult a fost, puțin a mai rămas!” și cu zâmbetul pe buze coboram.
Îmi închipuiam cât de frumos ar fi fost să am susținători la finish, însă, nicidecum întâmplător, am venit singură.
Cursa aceasta a fost “aranjată” cumva ca să o trăiesc cap-coadă singură, fără susținători la fața locului. Singură aveam de descoperit ce e în “tunel”, ce mă așteaptă afară din “tunel”, de unde am plecat și care este destinația.

Am trecut linia de finish cu cel mai mare zâmbet pe care l-am avut vreodată pe chip de când alerg. Experiența a fost năucitoare, iar anul viitor o vreau pentru mai multe ore. Transmaratonul este o cursă unde descoperirile cer un efort considerabil, însă satisfacția de la final este mare cât muntele în sine.
Inainte se start la Transmaraton

Inainte de start la Transmaraton

Finish Transmaraton

Cu medalia de la Transmaraton


Fonfria-Sarria: ziua repunerii pe 2 picioare

Published by Eugenia 22.07.2014 - 06:00 in blog,Camino de Santiago

La 7:00 am luat autobuzul si am parcurs cei 27,6 Km de coborare cam in 20 de minute. Nu imi place treaba asta, dar chiar nu am ce face. Deciziile proaste luate la un momentdat isi cer pretul odata si odata. La mine problema au fost pantofii si apoi sosetele.
Asa ca imediat ce ajung in autogara Sarria o iau la drum in cautarea unui albergue. Pe o strada o intalnesc pe Rebeca, o brazilianca de vreo 50 de ani care imi vorbeste de un albergue nou-nout in care a stat ultimele 2 zile si unde s-a simtit grozav.
Ea este omul care a venit pe Camino pentru a descoperi cultura spaniola si tot ce tine de gastronomie. Este foarte suparata ca ploua de atatea zile, asa ca azi a decis sa se opreasca, “ca oticum nu ma intereseaza Compostella lor” si sa caute o agentie de turism care ii poate face un traseu pentru a vizita si late orase din Galitia si apoi sa plece si in Portugalia.

Apoi plec sa caut albergue-ul si chiar il gasesc. Este deschis de doar 4 zile, iar totul este super nou. Deocamdata doar eu si un alt spaniol suntem cazati.

In asteptarea lui Maurizio plec sa-mi caut sosete bune si sa iau ceva de mancare pentru pranz. Dupa o noapte de odihna piciorul se simte mai bine, asa ca imi revine zambetul pe buze.
Chiar cand reveneam la albergue cu bucatele in traista, isi face aparitia si Maurizio. Isi ia o bere si se relaxeaza pana cand eu pregatesc pranzul. Este unul sanatos, cu fructe la inceput si apoi salata de spanac verde cu ton.
IMG_1616
Dupa-amiaza o petrecem in albergue, iar cina o luam in oras si bifez in aceasta calatorie in Spania si o portie de gambas al ajillo (creveti in ulei, ardei iute si usturoi), una dintre mancarurile mele preferate din Spania. De data asta vinul rosu nu e asa de bun, prin urmare alegem unul alb care merge mult mai bine cu crevetii si cu caracatita comandate.

Seara o incheiem alaturi de proprietarii albergue-ului, fratii Vasquez, intr-o nota foarte distractiva. Le uram noapte buna, mult succes cu noul business si mergem in camera pregatindu-ne de o noua zi.
IMG_1622

Buen Camino!


Vega del Valcarce – Fonfria: ziua balantei intre fericire si suferinta

Published by Eugenia 10.07.2014 - 02:15 in blog,Camino de Santiago

La inceputul Camino-ului nu stiam la ce sa ma astept. Credeam ca pe parcurs o sa imi dau seama cum merg lucrurile, insa nu, fiecare zi aduce sentimente si trairi noi.

Ziua de azi a inceput devreme pentru ca avem un drum lung si nicidecum usor. Azi am urcat ultimul munte inainte de Santiago, munte care pare destul de abrupt atat la urcare cat si la coborare.

La scurt timp de la start intalnesc un mesaj care imi inspira gandurile.
IMG_1569
Inima imi este cufundata de fericire. O fericire pe care imi este greu sa o descriu in cuvinte. O simt din plin mai ales cand ajung aproape de varful cel inalt al traseului de azi.

Ascult cele 3 albume ale lui Amy Macdonald de mai bine de 6 luni. Dintr-o oarecare intamplare si coincidenta ascult pentru prima data chiar azi, acum si aici melodia “What hapiness means to me” Asa ca ma opresc, ascult, miros, vad si simt cu fiecare celula a corpului FERICIREA!

Priveslitea este absolut incredibila, iar lacrimile isi fac drum pe obraji si se unesc in barbie. E foarte bine si totodata eliberator, incredibil si unic!
Simt locul si momentul ca pe punctul culminant al calatoriei. Asa ca ma las in voia Lui intru totul!
IMG_1574IMG_1575IMG_1576

Dupa cativa kilometrii ajung in O Cebreiro, primul oras din regiunea Galicia, mult asteptata si promovata ca fiind cea mai frumoasa de pe Camino.
IMG_1582
IMG_1584

IMG_1598
Se spune ca in biserica Santa Maria la Real a fost adapostit The Holy Grail, cupa din care Isus a baut vin la Cina cea de Taina.
De asemenea, aici s-a nascut si Parintele Elias Valiná Sampedro, cel care este responsabil cu sageata galbena dupa care se ghideaza pelerinii pe Camino, dar si bornele de ciment care marcheaza Camino-ul in Galicia.

Pe de cealalta parte, a corpului, suferinta incepe sa apara si sa se instaleze din ce in ce mai tare. Dupa ce cu o seara inainte am taiat si am tot taiat, azi piciorul a decis sa calce intr-o asemenea maniera incat sa protejeze zona afectata. Asa ca incepe sa doara tare, insa mai am de mers inca vreo 13 km. Ii merg incet, foarte incet si simt ca nu mai pot. Ma opresc si trimit mesaje ca nu mai pot si ca nu mai vreau sa fac un pas! In timp ce plang cu sughituri, incep sa traiesc un nou punct culminant, cel al suferintei fizice. Este cumplit, dar cu toate astea continui si nu ma opresc.
Undeva in suflet stiu, ca oricat de dureros ar fi, am nevoie sa continui ca altfel va durea si mai tare. Dupa 10 ore de mers reusesc sa ajung la albergue-ul din Fonfria. Aici il intalnesc pe Maurizio care imi rezervase un pat. Singurul lucru pe care reusesc sa-l fac este sa imi spal picioarele, sa ma dezbrac si sa ma bag in sacul de dormit. Dupa 3 ore ma trezesc si constat ca nu pot pune in pamant piciorul stang. Asa ca raman cuminte in sacul de dormit pana la ora mesei. Acolo ajung in carca lui Maurizio si nu ma ridic de pe scaun.
Restaurantul este de fapt un fanar transformat. Este circular, acoperit cu paie, iar in centru are un semineu care scoate fumul printr-un burlan gros. La masa il cunoastem pe Pedro, bucatarul cubanez care vine aici 6 luni pe an ca sa gateasca pelerinilor. Azi ne-a pregatit supa galeaga si carne de vita cu mancare de mazare. Vinul rosu nu lipseste nici el, iar ca desert primim o felie din vestita Tarta Santiago, o tarta de migdale foarte dulce.
IMG_1604

IMG_1605
Dupa masa ajung in albergue si decid ca de dimineata sa iau autobuzul pana in Sarria, pentru ca inca nu pot pune piciorul stang in pamant. Ma asteapta o noapte si o zi de repaus inainte de ultimii 100 de kilometrii.

Buen Camino!
IMG_1571


Cacabelos – Vega de Valcarce: ziua lui Zoe cea barbata

Published by Eugenia 30.06.2014 - 09:00 in blog,Camino de Santiago

“Zoe, fii barbata!” – o sintagma pe care am auzit-o de multe ori in copilarie. Asa ca m-am conformat si multi ani la rand am fost mai mult barbata, desi acum am descoperit in adancul sufletului ca mi-as fi dorit sa fiu mai mult Zoe.

Am reusit sa plecam destul de devreme din Cacabelos, dupa un mic dejun cu suc de portocale, oua ochiuri si paine prajita.
Soarele era pe cer, insa la fel si norii. Asa ca am pus la indemana pelerinele, desi ma rugam mereu sa nu ne mai ploua. Indicatorul de la iesirea din oras ne anunta ca mai avem doar 220 de Km pana la Santiago. Putin, nu?

Maurizio iar a avut motorase la picioare, asa ca a luat-o inainte. Am deja impresia ca atunci cand raman in urma lui voi cunoaste alti oameni minunati. Azi a fost ziua brazilienilor, Mario si ginerele lui Andreas. Ii intalnesc in fata usii Iglesiei de Santiago din Villafranca. Nu este orice usa. Se numeste Puerta del Perdon si este o copie fidela a usii principale a catredralei din Santiago. Se spune ca pe aceasta usa intrau pelerinii foarte bolnavi, primind aceasi binecuvantare ca si cei care reuseau sa ajunga la Santiago.
In timp ce fotografia usa, Mario ne povesteste ca Puerta del Perdon din Santiago este deschisa pelerinilor doar in anii sfinti, cand 25 iulie este intr-o zi de duminica. In acesti ani, toti pelerinii intra in catedrala pe aceast usa, primind astfel iertarea mult cautata si dorita.

Continuam sa mergem alaturi multi kilometri si aflu povestea lui Mario despre aceasta calatorie. Are 60 de ani si si-a dorit din tinerete sa ajunga la Santiago. Insa momentul calatoriei efective s-a lasat asteptat. Cu toate astea, si-a creat propriul documentar despre Camino de Santiago. Stie fiecare etapa, ce poate vedea in fiecare oras prin care trece, stie unde nu vrea sa se opreasca sau la ce albergue vrea sa inopteze. Stie tot.
Continua cu povestea si imi spune ca anul trecut la un pranz in familie a inceput sa vorbeasca celor prezenti cu toata pasiunea acumulata in ani despre Camino. Urechile ginerelui sau au fost cele mai deschise, iar la finalul mesei il intreaba: “Mario, daca tu iti doresti sa mergi atat de mult la Santiago, vreau sa vin si eu cu tine.” In aceeasi zi, Andrea il anunta ca a cumparat deja biletele de avion pentru luna iulie. Asa ca s-au pus pe planificat. Anul trecut au inceput in Saint Jean Pied-de Port si au mers pana in Burgos. Anul acesta continua cu cea de-a doua bucata, Burgos-Santiago de Compostela.
Acum stiu amandoi totul. Au o planificare exacta si detaliata, nu cu mai mult de 25-28 de km pe zi, cu alberguri alese inca din Brazilia si cu o bucurie care li se citeste pe chipuri.

Invat de la ei ce este organizarea si cat de mult te poti bucura de ceea ce traiesti, daca esti atent la detalii si stii ce ai de facut. In final simt ca pentru mine, acest stil de viata mi s-ar potrivi doar pe alocuri, fiindu-mi mult mai pe plac surprizele si ineditul:)

Calatoria de azi a fost cam dureroasa. Desi am incaltari noi, tot am basici pe la picioare. Si asta, pentru ca mi-am ales sosetele gresite 🙁 Asa ca am mers destul de incetisor.

Inainte de a ajunge la albergul municipal din Vega de Valcarce, o statuie cu apostolul ne arata ca am parcurs 559 de km de la Roncesvalles si ca mai avem doar 190 de Km pana la Santiago.
Albergul este vechi si ponosit, dar este gestionat de o doamna tare draguta. De la ea aflu unde gasesc un bar cu un televizor care sa transmita finala de tenis a Simonei Halep cu Maria Sharapova.

Imediat ce las bagajul, gasim restaurantul, ne instalam pentru a o urmari pe Simona, care a fost absolut superba. Imi doresc ca toti cei care au urmarit aceasta finala de Roland-Garros sa fie fost inspirati de performanta Simonei si de Simona insasi.

Insa cu toata fericirea pe care am simtit-o in tmpul meciului, atunci cand s-a terminat partida, am mers cam pe un picior catre albergue. Piciorul stang ma durea foarte tare, insa nu stiam de ce anume. Inainte de a intra la dus am aflat si de ce: o mare basica interna plina de sange localizata chair in talpa.
In timpul dusului fierbinte m-a apucat un pic de panica: ce fac, cine ma ajuta, cum merg eu maine alti 30 de km si tot asa. Pana la final imi zic: “Zoe, fii barbata, te vei descurca cumva!”
Decid sa-l sun pe Paul ca sa imi explice cum se “lucreaza” pe o basica. Am instrumentarul necesar, insa curajul inca se lasa asteptat. Intreb eu in albergue daca e cineva medic sau asistent medical, insa singura asistenta prezenta refuza, spunandu-mi ca ii este frica sa deschida asa ceva intr-un mediu nesteril.
Ma mai invart odata cu bisturiul, betadina, compresele dupa mine si pana la urma strang tare din dinti, ma asez pe scaun si incep sa tai. Reusesc sa nu-mi rup dintii in timp ce tai si respir pana cand tasneste. Fericita ca am ajuns la sursa suferintei apas si mai tare si mai tare. Privirile disperate ale lui Maurizio ma sperie putin. Asa ca il sun din nou pe Paul cu care desfasor urmatoarea scurta conversatie:
Eu: Hai ca am supravietuit. Acum ce fac?
Paul: Ce sa faci? Tai mai mult! Ca doar nu vrei ca maine de dimineata sa o iei de la capat. Succes!

Zis si facut. Tai in continuare, chiar si intr-un al doilea loc, ca sa ma asigur ca a doua zi voi reusi sa urc muntele cel mai munte de pe Camino.
Asa ca da, azi am fost si Zoe si barbata! Cred ca acesta combinatie imi vine mai bine!

Buen Camino!IMG_1551

IMG_1552

IMG_1555

IMG_1556

IMG_1557

IMG_1558

IMG_1560

IMG_1561

IMG_1565


  • August 2016
    M T W T F S S
    « Oct    
    1234567
    891011121314
    15161718192021
    22232425262728
    293031  
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro