NE MOR BĂTRÂNII!!!

Published by Eugenia 21.03.2020 - 15:37 in blog

M-am trezit brusc din vis cu un sentiment foarte dureros de îmi vine să urlu în fața întregii omeniri.
NE MOR BĂTRÂNII!
Cine moare de acest virus? Cei “bătrâni“, care au învățat și mai știu câte ceva despre viață, cei care au supraviețuit în fața a 2 războaie, a perioadelor de foamete, a pierderii caselor și a tot ce au agonisit, cei care îi mai pot învata pe nepoți cum să prețuiască viața și adevăratele ei valori!
Din generația părinților noștri, mulți nu vor ajunge la vârstele celor care mor acum! Iar înțelepciunea bătrânilor care mor acum ne e vitală ca să ne shift-ăm viețile către natură.
Plâng pentru fiecare dintre ei!
Ard candela în casă de 2 săptămâni aproape și arde în continuu câte 3 zile, până nu mai are ulei, fără să se stingă.

Virusul ăsta nu a apărut dintr-o eroare, are un scop bine definit, iar evoluția și răspândirea sunt bine gândite. Este exact ca și în situațiile în care copiii de azi nu mai văd mamele cu bebelușii la sân, ci doar hrănindu-i cu biberonul.
Copiii copiilor noștri nu vor mai vedea bătrâni la 80 de ani care merg la petreceri de 80-85 sau 90 de ani, cum am văzut și trăit în România și în Spania. Probabil ca și în Italia bătrânii sunt mulți, dar necunoscând situația nu pot avea o părere. Însă în Spania vedeam la fiecare fiesta astfel de bătrâni voioși cu sutele, cântând imnul Spaniei împreună cu copiii, nepoții și strănepoții.
Copiii copiilor noștri vor vedea doar bătrâni “întreținuți” de sistemele medicale, deplansându-se în scaunele cu rotile, deja subvenționate de sistemele medicale moderne.

Spania, Italia, România, China sunt țări în care bătrânii au contat, au fost mereu respectați, au fost prezenți, au fost valorizați, au avut mulți octogenari, iar acum aceste țări sunt atât de afectate de pandemie.

Bătrânii nu sunt de acord să mănânci la “Mec”, sau singur la masă cu telefonul în fața ochilor, generațiile actuale da.
Bătrânii nu sunt de acord ca un copil să aibă 2 mame sau 2 tați, generatiile actuale, da.
Bătrânii nu lucrau până la epuizare, generațiile actuale da.

Mi-amintesc câteva vorbe de-ale lui tataie Crăciun pe care le zicea când mă plimbam după el, copil fiind, prin curte:
“Taică, nu vă mai uitați la televizor! Vă mănâncă capul!”;
“Dacă ți-e foame du-te în grădină și ia un măr”
Câți dintre noi mai avem azi la îndemână o grădină cu un măr în ea din care ne putem servi singuri când ne e foame?
“Taică, lasă tigara aia, că bine nu o sa te facă”
Mama, din respect pentru bunicul Crăciun, socrul ei, nu a fumat niciodată în fața lui, deși știau amândoi că ea fumează.
“Taică, pe mine să nu mă plângeți când voi muri. Eu am știut cum să trăiesc viața. Când a fost de muncă am muncit, când a fost de distracție m-am distrat. Nu-mi pare rău de nimic. Dar mă uit la amărâtul de taică-tu și văd că el doar muncește.”

Înțelepciunea bătrânilor, care încă puteau să ne spună verde-n față ce facem greșit, ce putem schimba în propria viață, dispare acum, la nivel de mii și zeci de mii de decese în țările cu bătrâni.

Acum, bătrânii noștri morți sunt duși la mormânt cu mașini militare pe străzi, precum niște eroi. Au fost eroi însă noi suntem singurii care nu îi mai vedem așa. Ei au trecut prin 2 războaie și încă mai erau printre noi să ne învețe cum să trăim.
Dar acum guvernanții se bucură ca nu vor mai fi sursa noastră de inspirație și înțelepciune. Mai mult, mor singuri, sunt duci la mormânt împreună ei cu ei, fără copii și nepoți, pentru că, deh, trebuie să stăm în casă, izolați.
Lumea e întortocheată rău precum la “mațele-ncurcate”, iar noi îi putem schimba cursul, fiecare dintre noi pentru proprii copii, părinți. Cum? Sunt multe variante. Nu vreau să diluez plânsul sufletului că NE MOR BĂTRÂNII. Despre asta am vrut să vă scriu acum.
Simțiți această frază, preț de câteva minute, respirând lent, cu mâna pe inimă și veți simți și voi dacă e aici un strop de adevăr sau e doar o fantezie a unei românce plecată în toată lumea în “căutarea nimicului pentru ceva”. Vestea bună e că în căutarea asta, aparent oarbă, apare acel CEVA.


Cosleeping în dormitorul părinților

Published by Eugenia - 06:13 in blog,Brazilia,Travelling

Odată cu nașterea primului copil și până acum probabil că am primit un miliard de sfaturi/recomandări/păreri despre ce și cum e mai bine să facem în “creșterea/educarea” progeniturilor.

Un subiect preferat era dormitul cu sau fără copil în pat/cameră. Mă mir că ne le-a trecut prin minte să ne propună să mai închiriem un apartament “perete-n perete” cu cel în care locuiam.

Ce am făcut? Am ascultat, uneori am evitat delicat sau mai brutal subiectul și ne-am pus o întrebare.

De-a lungul celor 10 ani (wow, deja 10 ani) am făcut ce am răspuns fiecare și împreună la întrebarea “Ce simțim?”. Prin urmare:
-> am dormit cu copilul între noi până când am realizat că nu are ce căuta între noi
-> l-am scos dintre noi și l-am pus lângă mine în pat până când am realizat că miros prea tare a lapte și-s tentantă
-> l-am mutat lângă tată-su până când am realizat că nu prea ne odihnim niciun dintre noi doi și l-am mutat iar lângă mine
-> l-am pus să dormă într-un cort în camera alăturată cât timp am fost în Brazilia până când am realizat că prin pervazul geamurilor ar putea intra oricând un șarpe
-> l-am readus între noi până la revenirea în România
-> în noua casă l-am pus în propria lui cameră până când am realizat că mai bine luăm o saltea mai mare și nu mai petrec toată noaptea plimbându-mă dintr-o cameră în alta odată cu fiecare trezire nocturnă
-> am luat salteaua și l-am readus în cameră, lângă noi
-> când au fost deja doi, l-am lăsat pe primul cu taică-su pe salteaua mișto și tare, iar eu am dormit cu mezinul într-un pat de o persoană până când mi-a fost mai ușor să mă așez și să mă ridic de pe saltea după operația de cezariană
-> apoi am revenit cu tot cu mezin pe salteaua cea mare, puștoica fiind mutată iar în camera ei
-> i-am avut iar pe amândoi în cameră, de-o parte și de alta a saltelei până când ne-am săturat de ei și i-am mutat în camera lor
-> după numeroase drumuri nocturne i-am adus iar în dormitor, unul lângă patul nostru, altul la picioare (deh, stăteam într-un apartament)
-> i-am dat iar afară din dormitor, punându-i împreună într-o cameră
-> i-am separat în camere diferite
-> i-am repus în camera lor, paturi lipite
-> le-am despărțit paturile că se încăierau peste noapte (pașii ăstia 2 i-am repetat vreo 2 ani)
-> au vrut în sfârșit să stea separat și sperau că Valencia va fi locul. Însă, din cauza multiplilor factori pe bază de frig am decis că mai bine mai rămân o iarnă împreună în aceeași cameră.
-> am ajuns în Brazilia și în sfârșit au fost amândoi pregătiți să stea în camere separate.

Și noi la fel…până când a apărut juniorul și… am luat-o de la capăt.

Acum suntem la un nou pas, dorm cu juniorul și/sau cu ăi mari și/sau cu Pedro pe 2 saltele 🙂 Una mare a devenit deja mică 🙂

Concluzia: copiii vor să doarmă cu părinții și părinții vor să doarmă cu copiii. Exact așa este natural și normal! Ce, în peșteri sau în copaci aveam camere separate? Nu prea cred!
Câți ani? Până când n-or mai vrea, ei sau părinții.
E mai grav când nu mai vor ei. Că de acolo și până la telefonul săptămânal sau lunar primit de la ei mai rămân doar 1-2-3 ani. Și apoi începem să ne plângem pe umeri unul altuia de dorul lor.
Cam întortocheată povestea asta cu co-sleeping-ul.

Zilele trecute am pus în formă patul ideal al familiei pe baza culorilor preferate (de aici dezarmonia de culori din tablou) cu o mică dezbatere nefinalizată din partea copiilor pentru cea a juniorului. Așa că el a primit două culori.

Altfel, vă mai arăt puțin din spectacolul de lumini și culori local.


16 martie 2020 – Dobreștii în Brazilia – fisa 2

Published by Eugenia 16.03.2020 - 23:38 in blog,Brazilia

Eram deja pregătită să dorm, astă seară cu Darie și Nadia.

Însă, brusc m-a dat jos din pat, pardon, m-a ridicat de pe saltea, impulsul de a scoate din cap ideile care circulă ca rapidele vara de la București Nord la Constanța. Că altfel mai pierdeam 30 de minute. Așa că mai bine le folosesc.

Când nu știi, nu știi, dar când știi, știi. Și aici mă refer la ideea de a lua o foaie de hârtie și a pune acolo toate ideile care îți vuiesc prin cap.

Numai că în loc de hârtie a venit pornirea de a deschide laptop-ul și a scrie direct pe Dobreștii.ro. M-a și bușit râsul să văd data ultimului post. Culmea a fost despre primul maraton alergat.:) V-am zis că mă bușește râsul.

Ei bine, gata, ăsta a fost preambulul.

I am back. We are back, cu 3 copii, 2 români și un brazilian pentru moment, reveniți în “fundul” Braziliei pentru a trăi. Ce? Veți vedea de azi încolo.

Doamne ce bine ne face auto-izolarea asta cauzată de Virusache Covid-19;
– a stârnit creativitatea (revin mâine cu un rapid mai sus menționat transpus într-un desen),
– a mișcat mușchii întregii familii pe plajă în mare viteză,
– a adus recunoștință pentru ce putem admira când ieșim afară pe plajă,
– a generat idei noi de activitate profesională pentru viitor.

Și în final, câteva print screen-uri din viața reală.






Primul maraton, de neuitat si despre oameni

Published by Eugenia 12.10.2014 - 02:37 in blog,hobbies

IMG_9959_ligh10253868_746898418680121_2282015516755961214_n
Duminca, 5 octombrie 2014 am alergat primul maraton, la final ajungand intreaga, fericita si cu multi oameni minunati alaturi. Experienta a fost desavarsita si am sa v-o povestesc pe rewind 🙂

Pe drumul inspre metrou, cam la 6 ore de la start, i-am incurajat pe ultimii maratonisti care se indreptau spre finish, un domn japonez de 75 de ani si o domnisoara cu un zambet pe fata mai mare decat Casa Poporului. Pentru ei cu siguranta cursa a fost grea, asa ca noi toti, cu mic si mare ii aplaudam si ii felicitam. Bravo!

La putin timp, tot pe acelasi drum revad tricoul unui domn, mai varstnic pe care era desenate 2 bule. Pe una scria +100 si mai in dreapta +200. Ma opresc, il fellicit si incepem sa vorbim. Se numeste Karl, vine din Suedia, Stockolm mai exact, are 72 de ani, este la al doilea maraton in Bucuresti si la al … 238 lea maraton din viata lui.
“I’m in this business for more than 30 years and I ran 238 marathons.”
“WOW, congratuations sir. What a life you have!”

“But tell me Eugenia, did you enjoy your day? Cause this is the most important think!”
“Oh, yes sir, I did enjoy it with every km.”

Apoi ma intreaba in cat timp am terminat. Afla ca am facut-o cu 30 de minute inaintea lui si maraie printre dinti ca l-am batut. Nu-mi vine a crede, omul are 72 de ani!!!
Mai vorbim putin, dorindu-mi sa ajung asa la 72 ani si apoi pornim agale fiecare pe drumul lui.
10659368_10204126333611266_7530180660191130720_n
Da, ce poveste, ce om minunat, ce moment de inspiratie.
Poate fi vorba de alergare, de timpii scosi, de antrenament, insa mai presus de toate e vorba de placerea cu care alergi.

Maratonul asta a fost primul dintr-un sir lung pentru care ma voi lupta. A fost greu, mai ales la a doua tura, insa finalul a fost apoteotic, cu sprintul de pe ultimele sute de km, fara deshidratari, crampe sau dureri. Iar pentru modul in care a functionat azi corpul meu ii multumesc antrenorului Paul Dicu. Stie al naibii de bine ce face.
Chiar daca de multe ori comentez la antrenamente, inca nu l-am facut sa plece acasa pentru ca nu am executat ce zice. Stie cat sa impinga limita fara a ma sfarama. Multumesc Paul si ca m-ai suportat vreo 30 de km :).
IMG_9872_ligh
Si pe 5 octombrie a fost vorba despre oameni. E uimitor sa vezi cati oameni alearga, indiferent cat de intreg le e corpul sau nu. Da, maratonul asta mi-a aratat ca limitele pe care ni le trasam singuri sunt doar ale noastre, fiecare parand mai indraznet sau nu in trasarea lor.

Poti sa ai 72 de ani si sa alergi.
Poti sa ai paralizie si totusi alergi cu mainile.
Impingi un carucior cu un copil rabdator in el si alergati impreuna.
Ai 18 ani, esti olimpic si alergi.
Ai super incaltari sau esti descult, alergi.
Ai sosete de compresie sau costum de pisicuta, alergi.
Esti la primul maraton sau la al 238-lea, alergi.

Oamenii sunt diferiti. Fiecare om are o poveste de spus. Am incercat sa citesc cateva azi si sa imi iau din ele ce e pentru mine. Si am luat!

Insa ce e fascinant e ca astfel de momente de nebunie pura pentru unii, pentru mine alergarea de anduranta este ceva pe care mi-l mai doresc, inca odata si inca odata si inca odata.
Voi rezista atata timp cat fac lucrurile corect, voi munci si I will enjoy it!
IMG_9605_ligh


Transmaraton, șerpuirea între frică, curaj și autodescoperire

Published by Eugenia 22.09.2014 - 19:30 in blog,hobbies

Spre Transmaraton 2014
Alergarea de anduranță este o armă cu două tăișuri și cu efect direct asupra celui care alege să o practice.

De câțiva ani, alergatul este un sport aparent ușor. Însă ceea ce este în spatele fiecărui alergător este chiar esența sa pură. Iar drumul până la esență nu este nicidecum unul pavat.
Alergătorul este un om simplu, cu sentimente puternice, necenzurate, curajos, pasional și capabil să-și descătușeze dorința de autocunoaștere.
Alergătorul își impinge limitele cu fiecare antrenament și cursa, doar pentru a se redescoperi, pentru a da la o parte toate straiele puse care chiar el, cei din jur sau mediul în care trăiește.
Alergătorul este cel care acceptă că este singur în fiecare alergare, indiferent de câți susținători are sau nu pe margine.

În 2012 am auzit povestea unui ultramaratonist care și-a ales drumul prin Sahara. Despre el vorbea cu pasiune un prieten de-al lui. Pasiunea și povestea l-au transformat ușor dar sigur și pe povestitor într-un maratonist.
În 2013 l-am auzit pe cel care a devenit maratonist povestind despre frica care l-a mânat să alerge și să se înscrie la Transmaraton. Vorbea despre aceasta frică cu multă frică în glas. Însă din tot discursul despre frică la mine a ajuns altceva: curajul de a te înscrie, a alerga și pasiunea pentru ceea ce faci.
Așa că în 2014 am participat la cea de-a treia ediție Transmaraton, proba semimaraton.

Transmaratonul nu este o cursă oarecare, proba la care te înscrii depinzând în bună parte de antrenament.
Transmaratonul este cursa fiecărui participant dornic de a se cunoaște mai bine. Transmaratonistul este dispus să învețe cu fiecare pas pe care îl face că natura e sora mai mare. Ea știe mai bine care și unde ne este locul, știe care ne sunt putințele și neputințele, ea ne lasă să ne facem traseu prin ea, dar tot ea e cea care ne spune stop, până aici!

Când am început să alerg pe Transfăgărășan, am pornit umilă, cu capul plecat și atentă să nu treacă vreun Km pe care îl alerg fără să mulțumesc cerului că sunt acolo și că pot.

Am plecat printre ultimii de la start. Obiectivul nu a fost de timp ci de a descoperi ce și cât pot duce. Cu privirea plecată vedeam picioarele care pășeau pas după pas. Urechile auzeau propria respirație ca un cântec care se autocorecta cu fiecare pas făcut. Frica a apărut si ea, când după primii 7 km am ajuns la partea cea mai spectaculoasă dar și cea mai grea a traseului. De fiecare dată când ridicam privirea ca să văd cât mai am până sus înghețam de frica că nu voi reuși. Imaginea celorlalți alergători aflați pe 2 sau 3 serpentine mai sus se micșora din ce în ce mai mult. Asta nu putea să însemne decât că mai e mult până acolo sus.

Însă totul a reintrat in ritmul potrivit când am renunțat să mă mai copleșesc cu frici și când am decis să caut și să iau din această cursă lucrurile care îmi dau putere.

Prin urmare am ridicat privirea și m-am uitat în spate. Așa am văzut cât de frumoși sunt versanții muntelui, cât de înalți sunt brazii, cât de frumos este peisajul și inevitabil cât am reușit să alerg deja. Cu fiecare serpentină urcată spre vârful de peste 2000 m altitudine, le mulțumeam picioarelor că rezistă și pot, lui Dumnezeu pentru că eram acolo, soarelui că mă încălzea și antrenorului care a decis în ultimele 2 săptămâni că cele mai bune prietene ale mele sunt treptele și intervalele.

Când am ajuns la tunel, timpul s-a dilatat. Frigul și întunericul mă făceau să cred că nu vei reuși, iar că tunelul acela este de cel puțin 5 km. Mă întrebam ce caut aici, de ce mă chinui atât de mult. Însă la un momentdat am zărit lumina și mi-am amintit de toate lucrurile minunate care sunt afară. Am început să alerg mai cu spor, dorindu-mi doar să ajung din nou la “lumină”.
Iar la ieșirea din tunel începusem chiar să prind și puțină viteza. Entuziasmul era mare, însă corpul l-a domolit repede odată cu atenționarea genunchilor și a ficatului că e prea mult și prea brusc. Am continuat să alerg fără oprire admirând și de partea aceasta a muntelui frumusețea naturii.

Frica era acum o dorință de a trece linia de finish. Cu fiecare serpentină coborâtă prindeam din ce în ce mai mult curaj. Îmi repetam vorbele bunicii: “Mult a fost, puțin a mai rămas!” și cu zâmbetul pe buze coboram.
Îmi închipuiam cât de frumos ar fi fost să am susținători la finish, însă, nicidecum întâmplător, am venit singură.
Cursa aceasta a fost “aranjată” cumva ca să o trăiesc cap-coadă singură, fără susținători la fața locului. Singură aveam de descoperit ce e în “tunel”, ce mă așteaptă afară din “tunel”, de unde am plecat și care este destinația.

Am trecut linia de finish cu cel mai mare zâmbet pe care l-am avut vreodată pe chip de când alerg. Experiența a fost năucitoare, iar anul viitor o vreau pentru mai multe ore. Transmaratonul este o cursă unde descoperirile cer un efort considerabil, însă satisfacția de la final este mare cât muntele în sine.
Inainte se start la Transmaraton

Inainte de start la Transmaraton

Finish Transmaraton

Cu medalia de la Transmaraton


  • April 2020
    M T W T F S S
    « Mar    
     12345
    6789101112
    13141516171819
    20212223242526
    27282930  
  • Un magazin cu inimă de mamă - www.mamagazin.ro Pentru copii sănătoși