Fonfria-Sarria: ziua repunerii pe 2 picioare

Published by Eugenia 22.07.2014 - 06:00 in blog,Camino de Santiago

La 7:00 am luat autobuzul si am parcurs cei 27,6 Km de coborare cam in 20 de minute. Nu imi place treaba asta, dar chiar nu am ce face. Deciziile proaste luate la un momentdat isi cer pretul odata si odata. La mine problema au fost pantofii si apoi sosetele.
Asa ca imediat ce ajung in autogara Sarria o iau la drum in cautarea unui albergue. Pe o strada o intalnesc pe Rebeca, o brazilianca de vreo 50 de ani care imi vorbeste de un albergue nou-nout in care a stat ultimele 2 zile si unde s-a simtit grozav.
Ea este omul care a venit pe Camino pentru a descoperi cultura spaniola si tot ce tine de gastronomie. Este foarte suparata ca ploua de atatea zile, asa ca azi a decis sa se opreasca, “ca oticum nu ma intereseaza Compostella lor” si sa caute o agentie de turism care ii poate face un traseu pentru a vizita si late orase din Galitia si apoi sa plece si in Portugalia.

Apoi plec sa caut albergue-ul si chiar il gasesc. Este deschis de doar 4 zile, iar totul este super nou. Deocamdata doar eu si un alt spaniol suntem cazati.

In asteptarea lui Maurizio plec sa-mi caut sosete bune si sa iau ceva de mancare pentru pranz. Dupa o noapte de odihna piciorul se simte mai bine, asa ca imi revine zambetul pe buze.
Chiar cand reveneam la albergue cu bucatele in traista, isi face aparitia si Maurizio. Isi ia o bere si se relaxeaza pana cand eu pregatesc pranzul. Este unul sanatos, cu fructe la inceput si apoi salata de spanac verde cu ton.
IMG_1616
Dupa-amiaza o petrecem in albergue, iar cina o luam in oras si bifez in aceasta calatorie in Spania si o portie de gambas al ajillo (creveti in ulei, ardei iute si usturoi), una dintre mancarurile mele preferate din Spania. De data asta vinul rosu nu e asa de bun, prin urmare alegem unul alb care merge mult mai bine cu crevetii si cu caracatita comandate.

Seara o incheiem alaturi de proprietarii albergue-ului, fratii Vasquez, intr-o nota foarte distractiva. Le uram noapte buna, mult succes cu noul business si mergem in camera pregatindu-ne de o noua zi.
IMG_1622

Buen Camino!


Vega del Valcarce – Fonfria: ziua balantei intre fericire si suferinta

Published by Eugenia 10.07.2014 - 02:15 in blog,Camino de Santiago

La inceputul Camino-ului nu stiam la ce sa ma astept. Credeam ca pe parcurs o sa imi dau seama cum merg lucrurile, insa nu, fiecare zi aduce sentimente si trairi noi.

Ziua de azi a inceput devreme pentru ca avem un drum lung si nicidecum usor. Azi am urcat ultimul munte inainte de Santiago, munte care pare destul de abrupt atat la urcare cat si la coborare.

La scurt timp de la start intalnesc un mesaj care imi inspira gandurile.
IMG_1569
Inima imi este cufundata de fericire. O fericire pe care imi este greu sa o descriu in cuvinte. O simt din plin mai ales cand ajung aproape de varful cel inalt al traseului de azi.

Ascult cele 3 albume ale lui Amy Macdonald de mai bine de 6 luni. Dintr-o oarecare intamplare si coincidenta ascult pentru prima data chiar azi, acum si aici melodia “What hapiness means to me” Asa ca ma opresc, ascult, miros, vad si simt cu fiecare celula a corpului FERICIREA!

Priveslitea este absolut incredibila, iar lacrimile isi fac drum pe obraji si se unesc in barbie. E foarte bine si totodata eliberator, incredibil si unic!
Simt locul si momentul ca pe punctul culminant al calatoriei. Asa ca ma las in voia Lui intru totul!
IMG_1574IMG_1575IMG_1576

Dupa cativa kilometrii ajung in O Cebreiro, primul oras din regiunea Galicia, mult asteptata si promovata ca fiind cea mai frumoasa de pe Camino.
IMG_1582
IMG_1584

IMG_1598
Se spune ca in biserica Santa Maria la Real a fost adapostit The Holy Grail, cupa din care Isus a baut vin la Cina cea de Taina.
De asemenea, aici s-a nascut si Parintele Elias Valiná Sampedro, cel care este responsabil cu sageata galbena dupa care se ghideaza pelerinii pe Camino, dar si bornele de ciment care marcheaza Camino-ul in Galicia.

Pe de cealalta parte, a corpului, suferinta incepe sa apara si sa se instaleze din ce in ce mai tare. Dupa ce cu o seara inainte am taiat si am tot taiat, azi piciorul a decis sa calce intr-o asemenea maniera incat sa protejeze zona afectata. Asa ca incepe sa doara tare, insa mai am de mers inca vreo 13 km. Ii merg incet, foarte incet si simt ca nu mai pot. Ma opresc si trimit mesaje ca nu mai pot si ca nu mai vreau sa fac un pas! In timp ce plang cu sughituri, incep sa traiesc un nou punct culminant, cel al suferintei fizice. Este cumplit, dar cu toate astea continui si nu ma opresc.
Undeva in suflet stiu, ca oricat de dureros ar fi, am nevoie sa continui ca altfel va durea si mai tare. Dupa 10 ore de mers reusesc sa ajung la albergue-ul din Fonfria. Aici il intalnesc pe Maurizio care imi rezervase un pat. Singurul lucru pe care reusesc sa-l fac este sa imi spal picioarele, sa ma dezbrac si sa ma bag in sacul de dormit. Dupa 3 ore ma trezesc si constat ca nu pot pune in pamant piciorul stang. Asa ca raman cuminte in sacul de dormit pana la ora mesei. Acolo ajung in carca lui Maurizio si nu ma ridic de pe scaun.
Restaurantul este de fapt un fanar transformat. Este circular, acoperit cu paie, iar in centru are un semineu care scoate fumul printr-un burlan gros. La masa il cunoastem pe Pedro, bucatarul cubanez care vine aici 6 luni pe an ca sa gateasca pelerinilor. Azi ne-a pregatit supa galeaga si carne de vita cu mancare de mazare. Vinul rosu nu lipseste nici el, iar ca desert primim o felie din vestita Tarta Santiago, o tarta de migdale foarte dulce.
IMG_1604

IMG_1605
Dupa masa ajung in albergue si decid ca de dimineata sa iau autobuzul pana in Sarria, pentru ca inca nu pot pune piciorul stang in pamant. Ma asteapta o noapte si o zi de repaus inainte de ultimii 100 de kilometrii.

Buen Camino!
IMG_1571


Cacabelos – Vega de Valcarce: ziua lui Zoe cea barbata

Published by Eugenia 30.06.2014 - 09:00 in blog,Camino de Santiago

“Zoe, fii barbata!” – o sintagma pe care am auzit-o de multe ori in copilarie. Asa ca m-am conformat si multi ani la rand am fost mai mult barbata, desi acum am descoperit in adancul sufletului ca mi-as fi dorit sa fiu mai mult Zoe.

Am reusit sa plecam destul de devreme din Cacabelos, dupa un mic dejun cu suc de portocale, oua ochiuri si paine prajita.
Soarele era pe cer, insa la fel si norii. Asa ca am pus la indemana pelerinele, desi ma rugam mereu sa nu ne mai ploua. Indicatorul de la iesirea din oras ne anunta ca mai avem doar 220 de Km pana la Santiago. Putin, nu?

Maurizio iar a avut motorase la picioare, asa ca a luat-o inainte. Am deja impresia ca atunci cand raman in urma lui voi cunoaste alti oameni minunati. Azi a fost ziua brazilienilor, Mario si ginerele lui Andreas. Ii intalnesc in fata usii Iglesiei de Santiago din Villafranca. Nu este orice usa. Se numeste Puerta del Perdon si este o copie fidela a usii principale a catredralei din Santiago. Se spune ca pe aceasta usa intrau pelerinii foarte bolnavi, primind aceasi binecuvantare ca si cei care reuseau sa ajunga la Santiago.
In timp ce fotografia usa, Mario ne povesteste ca Puerta del Perdon din Santiago este deschisa pelerinilor doar in anii sfinti, cand 25 iulie este intr-o zi de duminica. In acesti ani, toti pelerinii intra in catedrala pe aceast usa, primind astfel iertarea mult cautata si dorita.

Continuam sa mergem alaturi multi kilometri si aflu povestea lui Mario despre aceasta calatorie. Are 60 de ani si si-a dorit din tinerete sa ajunga la Santiago. Insa momentul calatoriei efective s-a lasat asteptat. Cu toate astea, si-a creat propriul documentar despre Camino de Santiago. Stie fiecare etapa, ce poate vedea in fiecare oras prin care trece, stie unde nu vrea sa se opreasca sau la ce albergue vrea sa inopteze. Stie tot.
Continua cu povestea si imi spune ca anul trecut la un pranz in familie a inceput sa vorbeasca celor prezenti cu toata pasiunea acumulata in ani despre Camino. Urechile ginerelui sau au fost cele mai deschise, iar la finalul mesei il intreaba: “Mario, daca tu iti doresti sa mergi atat de mult la Santiago, vreau sa vin si eu cu tine.” In aceeasi zi, Andrea il anunta ca a cumparat deja biletele de avion pentru luna iulie. Asa ca s-au pus pe planificat. Anul trecut au inceput in Saint Jean Pied-de Port si au mers pana in Burgos. Anul acesta continua cu cea de-a doua bucata, Burgos-Santiago de Compostela.
Acum stiu amandoi totul. Au o planificare exacta si detaliata, nu cu mai mult de 25-28 de km pe zi, cu alberguri alese inca din Brazilia si cu o bucurie care li se citeste pe chipuri.

Invat de la ei ce este organizarea si cat de mult te poti bucura de ceea ce traiesti, daca esti atent la detalii si stii ce ai de facut. In final simt ca pentru mine, acest stil de viata mi s-ar potrivi doar pe alocuri, fiindu-mi mult mai pe plac surprizele si ineditul:)

Calatoria de azi a fost cam dureroasa. Desi am incaltari noi, tot am basici pe la picioare. Si asta, pentru ca mi-am ales sosetele gresite 🙁 Asa ca am mers destul de incetisor.

Inainte de a ajunge la albergul municipal din Vega de Valcarce, o statuie cu apostolul ne arata ca am parcurs 559 de km de la Roncesvalles si ca mai avem doar 190 de Km pana la Santiago.
Albergul este vechi si ponosit, dar este gestionat de o doamna tare draguta. De la ea aflu unde gasesc un bar cu un televizor care sa transmita finala de tenis a Simonei Halep cu Maria Sharapova.

Imediat ce las bagajul, gasim restaurantul, ne instalam pentru a o urmari pe Simona, care a fost absolut superba. Imi doresc ca toti cei care au urmarit aceasta finala de Roland-Garros sa fie fost inspirati de performanta Simonei si de Simona insasi.

Insa cu toata fericirea pe care am simtit-o in tmpul meciului, atunci cand s-a terminat partida, am mers cam pe un picior catre albergue. Piciorul stang ma durea foarte tare, insa nu stiam de ce anume. Inainte de a intra la dus am aflat si de ce: o mare basica interna plina de sange localizata chair in talpa.
In timpul dusului fierbinte m-a apucat un pic de panica: ce fac, cine ma ajuta, cum merg eu maine alti 30 de km si tot asa. Pana la final imi zic: “Zoe, fii barbata, te vei descurca cumva!”
Decid sa-l sun pe Paul ca sa imi explice cum se “lucreaza” pe o basica. Am instrumentarul necesar, insa curajul inca se lasa asteptat. Intreb eu in albergue daca e cineva medic sau asistent medical, insa singura asistenta prezenta refuza, spunandu-mi ca ii este frica sa deschida asa ceva intr-un mediu nesteril.
Ma mai invart odata cu bisturiul, betadina, compresele dupa mine si pana la urma strang tare din dinti, ma asez pe scaun si incep sa tai. Reusesc sa nu-mi rup dintii in timp ce tai si respir pana cand tasneste. Fericita ca am ajuns la sursa suferintei apas si mai tare si mai tare. Privirile disperate ale lui Maurizio ma sperie putin. Asa ca il sun din nou pe Paul cu care desfasor urmatoarea scurta conversatie:
Eu: Hai ca am supravietuit. Acum ce fac?
Paul: Ce sa faci? Tai mai mult! Ca doar nu vrei ca maine de dimineata sa o iei de la capat. Succes!

Zis si facut. Tai in continuare, chiar si intr-un al doilea loc, ca sa ma asigur ca a doua zi voi reusi sa urc muntele cel mai munte de pe Camino.
Asa ca da, azi am fost si Zoe si barbata! Cred ca acesta combinatie imi vine mai bine!

Buen Camino!IMG_1551

IMG_1552

IMG_1555

IMG_1556

IMG_1557

IMG_1558

IMG_1560

IMG_1561

IMG_1565


Foncebadon – Ponferrada – Cacabelos: ziua mersului pe varfuri

Published by Eugenia 24.06.2014 - 02:47 in blog,Camino de Santiago

Dupa o noapte in care nu am dormit prea mult sau bine din cauza vantului puternic, la 06:00 s-a dat trezirea. Dupa cat frig simteam venind de afara nu prea aveam tragere de inima sa o iau din loc. Dar cale de intoarcere nu exista, asa ca am strans bine dintii, mi-am aruncat rucsacul pe spate, mi-am scos betele si am plecat.

Azi, primul stop este Cruz Ferro, unul dintre cele mai inalte puncte de pe intregul Camino, un pic peste 1500 m altitudine. Aici se afla un monument, un stalp de lemn ce dateaza inca de pe vremea Celtilor, in varful caruia se afla o cruce. Rolul acestui monument este acela de a “usura” pelerinii de pietrele si diversele obiecte simbolice aduse de acasa sau culese de pe drum.
Odata cu aceste pietre fiecare pelerin lasa in grija lui Dumnezeu multe mesaje, ganduri, temeri sau dureri sufletesti.
Emotiile m-au cuprins doar vazandu-l din departare. Si cu cat ma apropiam mai mult cu atat erau mai intense.

Dupa ce am lasat ce aveam de lasat acolo am continuat drumul, tot pe varfuri. Si fiind la inaltime, am simtit din nou puterea naturii si in special a vantului. In timp ce infigeam binele betele in drum ca sa reusesc sa inaintez, ma uitam in jos si am vazut si simtit puterea naturii. Aici, sus pe varfuri, plantele sunt cel mai bun exemplu atat al supunerii in fata naturii, cat si a unei enorme puteri de a-i rezista. Aici am invatat ca atata timp cat voi avea radacinile puternic infipte in pamant, nici cel mai puternic vant nu ma va clinti din loc.

Drumul a continuat cu o coborare destul de lina si placuta, sub un cer plin de nori adorabili, transformati in OZN-uri.

Cand am ajuns in Molinaseca, picioarele erau bine incalzite si imi era greu sa ma opresc. Asa ca l-am salutat din mers pe Miguel, francezul de 69 de ani intalnit pentru prima data in Hontanas, am facut cateva fotografii si am continuat pana in Ponferrada. Aici, Templar Castle este atractia orasului, si pe buna dreptate.

Dupa ce am traversat intregul oras, ne-am oprit sa bem o cafea pentru a mai prinde niste puteri in fata celor 16 km pe care ii mai avem de mers pana in Cacabelos. Numai bine, ca la putin timp, norii care s-a adunat toata ziua s-au pus pe ploaie. Uau, si ce ploaie a urmat. Insa slava Domnului ca eram la adapost.
Ajungand cam tarziu in Cacabelos, am avut o mica provocare de a gasi locuri de cazare. Insa pana la urma am inoptat la “La Gallega”, unul dintre cele mai faine alberguri de pana acum. Am foat doar 4 in camera si am avut propria noastra baie. Asta da lux, pe Camino 🙂

Cina am luat-o alaturi de Havier si Felipe, nepotul si unchiul barcelonezi care fac Camino-ul pe biciclete.

Seara s-a incheiat frumos si cu bine cunoscuta urare Buen Camino!
IMG_1470
IMG_1471
IMG_1480
Cruz Ferro
IMG_1494
IMG_1496
IMG_1498IMG_1500
IMG_1502
IMG_1503
IMG_1510
IMG_1511
IMG_1515
IMG_1516
IMG_1518
IMG_1532
IMG_1539


Astorga – Foncebadon: ziua celor mai bune mancaruri pentru trup si suflet

Published by Eugenia 05.06.2014 - 22:29 in blog,Camino de Santiago

Dimineata am plecat din albergue fara sa mancam, asa ca ne-am propus sa ne oprim in primul orasel/satuc.

Si bine am facut, pentru ca urmatoarea oprire a fost in Valdeviejas unde am poposit in Messon El Llar.
Cand am intrat toate simturile s-au trezit. Urechile au inceput sa asculte Vivaldi, nasul sa se bucure de mirosul mancarii proaspete, ochii sa se mire de portiile neobisnuit de mari ale bucatelor, iar gura tanjea sa savureze un bocadillo sau o tortilla con patatas sau un croissant.
Insa sufletul s-a bucurat cel mai tare cand singura prezenta umana era reprezentata de o doamna foarte simpatica, vesela si dornica sa ii ofere fiecarui pelerin exact ce are nevoie.
Uitandu-se la mine ma intreaba cate kilograme am pierdut de cand merg si ca stie exact ce o sa-mi dea. Asa ca imi pune un pahar cu un smothie verde cu spanac, broccoli, spirulina si multe alte bunatati si un alt pahar cu suc de fructe pe care il prepara in timp ce imi povesteste cat de importanta este mancarea pentru pelerini.
In timp ce o ascult oarecum ma sperii, pentru ca este a doua persoana care insista sa mananc doar uitandu-se la mine.
Ii cred, pentru ca stiu ca am slabit si mai mult fata de cum am plecat de acasa.
In speranta ca incep sa pun pe mine chiar de aici, din Messon El Llar, iau cele doua pahare si o portie de empanada, un fel de placinta foarte buna si ma asez la masa. Devorez smothie-ul si mai apuc sa fotografiez sucul de fructe.

Cu un astfel de mic dejun pornim ca din pusca la drum, Maurizio fiind pe modul turbo. Fotografiez cate un bar, o biserica, o padure putin ciudatica si desprinsa parca din filme. Totodata, ma bucur ca este soare si gustarea mi-o iau intr-o poienita unde mangai iarba si o las sa-mi gadile picioarele obosite.

Foncebadon este un satuc parasit unde acum mai sunt cateva alberguri si un restaurant.

Pentru ca Maurizio nu mancase nimic de pranz mergem la restaurantul medieval din sat. Atmosfera e foarte placuta. Oamenii sunt extrem de veseli si binedispusi, muzica medievala foarte faina, iar farfuriile pelerinilor sunt pline cu mancaruri delicioase dupa incantarea de pe fetele lor.
Eu iau doar o supa de tartaguta, care este absolut delicioasa. Tartaguta intre timp a devenit o solnita ingenioasa 😉

Pentru prima data in acest camino stau intr-un albergue de tip donativo (donatie). Este de fapt o cladire anexa a bisericii care acum este in grija voluntarilor. Acum voluntarii sunt o familie de canadieni impreuna cu fetita lor.
Cina intr-un astfel de albergue este comunitara, toata lumea ajutand la pregatirea ei si apoi bucurandu-se impreuna de cele pregatite.
Ne simtim foarte bine si apoi mergem la somn.

Maine vom avea de urcat dinnou pe munte, asa ca Buen Camino!

IMG-20140609-WA033

IMG-20140609-WA034

IMG-20140609-WA035

IMG-20140609-WA036

IMG-20140609-WA037

IMG-20140609-WA038

IMG-20140609-WA039

IMG-20140609-WA040

IMG-20140609-WA041

IMG-20140609-WA042

IMG-20140609-WA043

IMG-20140609-WA044

IMG-20140609-WA045

IMG-20140609-WA046

IMG-20140609-WA047

IMG-20140609-WA048

IMG-20140609-WA049

IMG-20140609-WA050


  • November 2017
    M T W T F S S
    « Oct    
     12345
    6789101112
    13141516171819
    20212223242526
    27282930  
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro