Un transmaraton pentru Pădurea Copiilor NOȘTRI

Published by Eugenia 09.08.2013 - 00:56 in blog,life

Alergi? Cum ți se pare?
Alergi la semi-maratoane? E greu?
Alergi la maratoane? De cât timp te antrenezi ca să-l termini?
Alergi la TRANSMARATON? Ești nebun???

Unii dintre oamenii dragi mie va face asta, va alerga pe 8 septembrie 2013 TRANSMARATONUL, un maraton pe Transfăgărășan. Da, ați citit bine, Transfăgărășanul care de obicei este admirat din spatele geamurilor unui autoturism.

Transfagarasan

Numele lui este Sabin și aseară în cadrul unui eveniment extrem de sensibil a vorbit cu mare emoție în suflet și în glas unei săli cu 100 de mame, tați și bebeluși despre implicare și despre refuzul de a fi indiferent la ce vede în jur.

Sabin Gilceava - 7 aug 2013

De ce l-am invitat la evenimentul “Sprijinirea Alăptării: Aproape de Mame”? Pentru că în toiul pregătirilor am primit acest mesaj din partea lui:

M-am hotarat sa alerg in septembrie la Transmaraton. E un maraton “normal” de 42.195 km. Ce-l face mai deosebit e faptul ca pentru prima data fac asta ca sa strang bani pentru un program al unui ONG: Padurea Copiilor – plantarea si ingrijirea a cate unui copacel pentru fiecare nou nascut din Romania.

Se alerga pe Tranfagarasan si trec peste creasta Fagarasului de doua ori, cu o diferenta de nivel de 1.890m.

M-am inscris de frica.

M-am uitat peste lista de alergatori si peste donatiile stranse de ei. Ma gandeam cat de putin suntem dispusi sa dam atunci cand ni se cere. Sa dam ceva mai mult decat like sau sa oferim si altceva pe langa aprecieri: “ai auzit de ala care alearga o cursa pe Transfagarasan?”

Ma gandeam cat de putin suntem dispusi sa dam sau sa strangem bani pentru copii/batrani/mediu.

Si mi-e frica de indiferenta. Mi-e frica de scuzele pe care le putem gasi pentru a nu ajuta. Mi-e frica sa nu aud iar: “cineva ar trebui sa faca ceva pentru copii/batrani/mediu!”. Cineva!

Si mai am o frica. O frica starnita de faptul ca-mi place sa alerg pe teren plat, ca nu-mi place sa alerg pe panta. Or, ce-am vazut la ultima vizita pe Transfagarasan m-a inspaimantat. Mi-e frica de traseu, mi-e frica de pante. Mi-e frica sa nu clachez si ca n-o sa termin. Mi-e frica, dar stiu ca singurul mod de a scapa este sa ma inscriu in cursa.

Nu-ti pot promite ca voi termina cursa. Pot sa-ti promit insa ca in fiecare dintre cei 42,195 km, pe fiecare panta, ma voi simti usurat ca nu am stat sa privesc.

Azi, inscriindu-ma, am reusit sa fac primul pas in lupta cu frica. Fa si tu unul! Donează aici:
http://transmaraton.org/ro/competitors/view?hash=9faf9e6b90fdf570fc16d65e84294eed612e9d04

 

Mesajul pe care l-am perceput și mi-am dorit să-l transmită cât mai multor oameni este că INDIFERENȚA DOARE  RĂU, iar ASUMAREA RESPONSABILITĂȚII pentru ceea ce facem este importantă atât față de noi, cât și față de copiii noștri.

Noi îl susținem cât de mult putem pe Sabin în proiectul lui de a ajuta ca munții copiilor noștri să fie verzi și sănătoși peste ani.
Alăturați-vă și voi proiectului, donând aici orice sumă doriți: http://transmaraton.org/ro/competitors/view?hash=9faf9e6b90fdf570fc16d65e84294eed612e9d04


Așa mamă, așa fiică

Published by Eugenia 14.11.2012 - 23:50 in blog,life

În colaborarea Diversificare.ro cu emisiunea TV Totul despre Mame, nu am fost doar eu implicată.

Remarcați vă rog performanța minunatei mele asistente, care s-a uitat de cel puțin 20 de ori la acest filmuleț. O înțeleg perfect!
Totul a fost ca la carte, nicio ezitare sau emoție, o siguranță în cele 2 mâini mici, mici, mici de neimaginat, un spirit comic și o atenție la detalii excelente.

Enjoy!
http://www.vimeo.com/53327384


1-7 august 2012 Săptămâna Internațională a Alăptării

Published by Eugenia 03.08.2012 - 19:59 in blog,life

Iată că a venit o nouă Săptămâna Internațională a Alăptării. Anul ăsta este cea de-a 20-a aniversare, iar mesajul “Understanding the Past: Planning the Future” este cât se poate de elocvent.

Dacă anul trecut, eram o susținătoare a alăptării doar din perspectiva unei mame căreia îi place cum se simte atunci când alăptează, anul ăsta povestea cu alăptarea a căpătat un nou sens în viața mea.

Un prim click a reprezentat momentul nașterii lui Horia, când în spital fiind, am refulat la tratamentul primit și detaliat în articolul Stigmatul alăptării în Spitalul Privat Sanador atunci când îmi exprimam și susțineam foarte clar dorința ca Horia să fie alăptat exclusiv cu lapte matern.

Un alt moment decisiv în care am conștientizat că lucrurile nu vin întâmplător în viață, ci cu un scop foarte bine definit, a fost acela în care am preluat de la o familie tare dragă magazinul http://pompedesan.ro.

Printre lucrurile pe care le fac pentru magazinul de pompe de sân este să vorbesc cu multe proaspete mămici despre acest subiect care mi s-a lipit tare mult de suflet, la fel ca și proprii copii.

După toate aceste discuții, concluzia pe care o trag este că alăptarea se poate întâmpla doar pentru că mama VREA cu adevărat să se întâmple. Bebelușul sănătos, născut la termen, fără niciun fel de complicații medicale VREA cu toată ființa lui laptele matern. Nu pot să cred că se nasc bebeluși “leneși” sau “puturoși”. Nu au cum! Natura spune asta, nu eu. Suntem niște mamifere, iar laptele este lichidul nutritiv produs de glandele mamare cu care suntem înzestrate și care constituie principală sursă de hrană a nou-născutului, înainte de fi capabil să digere și alte mâncăruri.

Mămicilor, haideți să ne aducem aminte că înainte de orice tip de lapte praf recomandat de medici neonatologi, medici de familie, pediatrii, bunici, mătuși sau prietene, a existat LAPTELE MATERN. Și slavă Domnului că mai există. Deschideți-vă mintea și sufletul către copii voștri care se nasc sau se vor naște, care vor să mănânce LAPTE MATERN, nu lapte praf!

Alăptarea este una dintre acele experiențe ale vieții de care puteți să vă bucurați și să vă amintiți cu drag peste ani.
Alăptarea este un proces 100% natural, aducător de nenumărate lucruri bune atât pentru mamă, cât și pentru bebeluș.
Alăptarea este o punte indestructibilă care se crează între mamă și copil.
Alăptarea este o mângâiere pentru suflet și trup, magică.
Alăptarea este nedureroasă și plăcută.
Alăptarea este o mină cu hormoni de fericire care nu lasă loc depresiile post-partum.

Din păcate, în România există foarte puține mame care își alăptează bebelușii.
Statisticile spun că doar 12.6% dintre copii sunt alăptați exclusiv până la 6 luni.

Haideți să creștem această cifră. Cum? Să ne amintim că suntem fizic construite că să ne putem alăpta bebelușii. Apoi, amintiți-vă că ființa aceea mică care vine pe lume din interiorul nostru caută instinctiv sânul mamei pentru a se hrăni, pentru a se simți în siguranță, pentru a ști că este în brațele cui trebuie!

Pentru toate astea am acceptat cu mare drag invitația de participa la crearea primului film documentar despre alăptare în România, Mulțumesc Fundația Crucea Albă!

Știu că se poate. Cred că se poate! Vreau să fac lucruri ca acea cifră de numai 12.6% să crească!

Așa că susțin alăptarea cât pot de mult. Încurajez mămicile să creadă că sunt puternice și că pot alăpta. Vorbesc cu tinerii tați, rugându-i să-și susțină soțiile cât pot de mult în primele săptămâni după naștere. Le împărtășesc din propriile experiențe. Unii părinți își deschid urechile și mințile, primesc informațiile și acționează. Alții spun că nu au avut timp.
Dar cred că asta este viața. Mereu cu învinși și învingători. Voi de ce tabără sunteți? Dar copii voștri?


Despre Brazilia, amintiri, copii și viață în general

Published by Eugenia 25.03.2012 - 02:18 in blog,life,Piracanga

Toată săptămâna asta a fost plină de amintiri. Aproape în fiecare dimineață îmi treceau prin minte idei precum: “Anul trecut, pe vremea asta ne pregăteam de petrecerea în care ne dădeam prietenilor toată averea” sau “Acum un an eram în avion către Brazilia” sau “Cum l-am sărbătorit pe Florică anul trecut? Parcă cu salată de vinete și caipirinha”.

Da, pe 22 martie 2011 plecam din România către Piracanga, locul unde speram noi să trăim mulți mulți ani. Toată experiența acestei călătorii este încă foarte vie în mintea și sufletul nostru. Cred eu pentru că a fost trăită cu fiecare părticică a corpurilor noastre.
Au fost doar 2 luni (aproape), dar se simt de parcă au fost 3 ani. Ne-am întors de 1 an (aproape), dar simțim că parcă ne-am întors ieri.

Atunci când viața este trăită cu adevărat, atunci când îți urmezi instinctele și dorințele cu tot sufletul, amintirile devin realitate, indiferent cât de mult timp a trecut.

Îmi iubesc viața, îmi iubesc familia, iubesc dorința asta vie mereu de a face lucruri pe care cu ani în urmă nici nu mi-aș fi imaginat că le pot face, iubesc dorința încă vie de a călători în lumea largă, iubesc puterea copiilor mei de a învăța și de a se adapta lumii și oamenilor din jurul lor, îi iubesc pe toți cei care mi-au devenit prieteni adevărați, iubesc mamele care văd viața copiilor lor ca și mine, iubesc primăvara, iubesc viața.

Avem în curte o salcie. De o săptămână trece printr-un proces uimitor: înfrunzește. E absolut minunat să văd cum în fiecare zi mugurii i se deschid din ce în ce mai mult și în locul lor apar frunze. E o lecție pură de viata. Salcia asta îmi aduce aminte de viata copiilor mei. Cum cresc fizic, psihic și emoțional în fiecare zi, cum sunt aproape “blank” în prima zi și apoi devin din ce în ce mai cunoscători, mai știutori, mai înfloritori. E absolut minunat să îi văd crescând așa. Și odată ce îi pot urmări atât de aproape realizez cât de nesănătos și de nenatural ar fi ca ei să crească departe de noi, părinții lor. Pentru mine, departele ăsta înseamnă grădiniță, bunici sau bonă.

Și mi-am mai dat seama de un lucru. Cât sunt de fericită că am posibilitatea de a asista la toată frumusețea asta de viață. Nu cred că e noroc sau destin. Cred că e un drum croit cu mâinile, inima și mintea noastră. E minunat să ai alături un om cu care tragi căruța în aceeași direcție. Anul ăsta contorul ajunge la 7 🙂 Și îi mulțumesc din tot sufletul pentru asta. Chiar și aici, amintirile devin realitate.

Dragilor, oriunde ați fi, pe oricine ați avea alături, orice lucru ați face, fiți fericiți cu deciziile luate și cu viața în general. Asta vă va aduce liniște, deschide drumuri, apropria oameni minunați, creea relații pentru o viață. E un sentiment minunat și greu de transpus în cuvinte. Dar merită trăit, chiar din plin!


Time-out de la meseria de părinte

Published by Eugenia 07.03.2012 - 23:52 in blog,life

Trecem printr-o perioadă cel puțin provocatoare în plan familial. Oboseală cât cuprinde, slalom printre trăiri, pretenții, nevoi, dorințe, suferințe, plânsete, zâmbete, alergături, zăpadă și multe altele.

Uneori le facem față, alteori nu. Uneori le fac față eu, uneori Don Pedro, alteori niciunul dintre noi. Ce iese? Iureș. Ăsta e cuvântul care descrie momentul, iureș.

 

Acum câteva zile vorbeam la telefon cu o prietenă care mă întreba ce mai facem. Îi povestesc pe scurt câteva dintre activitățile care ne ridică cotele răbdării la maxim și apoi îi spun că Don Pedro a plecat în “delegație” pentru câteva zile. Îi simt zâmbetul și o aud: “Îmi place de voi. Sunteți d-ăia care vă luați time-out-uri atunci când nu mai puteți!”

 

Da, noi ne luăm pauze atunci când nu mai putem. Credem în puterea de vindecare și de calmare departe de ceilalți, de situațiile neplăcute care ne încordează. Ne încurajăm astfel de porniri și vedem că aceste mici escapade dau rezultate pe termen lung. După o pauză de câteva zile sau uneori doar ore, ne reîntoarcem într-o altă stare de spirit, mai calmă, mai înțeleaptă, mai îngăduitoare.

 

Acum e rândul lui Don Pedro, dar știu că va veni și rândul meu la un momentdat. Și cu toată dragostea pe care le-o purtăm copiilor noștri, ne dorim și avem nevoie de pauze.

 

Ce înseamnă pauze? Evadări de câteva zile/ore într-un alt mediu, cu alți oameni în jur, cu alte preocupări decât cele obișnuite.

Cum rămâne cu dorul și atribuțiile de părinte responsabil? Dorul există, de ambele părți, așa că încercăm să-l estompăm prin întâlniri virtuale, iar atribuțiile părintești sunt transferate în totalitate celui rămas acasă cu copiii.

Este corect să ne lăsăm jucăriile și să plecăm? Da, din punctul nostru de vedere este corect și binevenit. Atunci când am ales să avem singuri grijă de copii, ne-am asumat și aceste momente în care suntem foarte aproape de a claca în fața a tot ce se întâmplă. Observând că terapia oferită unul altuia nu mai funcționează de la un punct încolo, am decis că avem nevoie de pauze de la tot și toate. Fiind o decizie unanim acceptată, da, este corect.

Cum se descurcă cel rămas acasă? Cu greu, mai ales acum că avem în preajmă 2 jumătăți de metru mișcătoare. De când sunt 2, ajutoarele sunt indispensabile. Așa că din când în când apelăm la ele și vin de urgență 🙂 Totuși, cu toate ajutoarele din lume, MAMA e tot una, TATA e tot unul și de neînlocuit niciunul (ce rimă drăguță mi-a ieșit) :). Prin urmare, brațele încep să capete putere ca să plimbe 2 copii odată, minte acceptă 2 urlete în același timp, noaptea se împarte la 2, rugăciunile ca trezirile să fie alternative, nu concomitent se intensifică.

Cât timp durează? Cât e necesar și cât se poate, în același timp. Învățăm să ne reîncărcăm bateriile într-un timp record pentru că acasă se plânge de dor și se suspină în somn numele celui “dispărut în misiune”. E totul o chestiune de exercițiu, de anduranță, de acceptare.

Cât de des se întâmplă? Mai rar decât am avea nevoie și suficient de des cât să ne fie bine. 🙂

 

Ce facem când plecăm? În primul rând dormim până la ore cu care acasă nu mai avem șanse să ne mai întâlnim, de genul 10:00-11:00. Apoi ne vedem și cu oameni care nu au copii și cu care putem discuta și despre alte lucruri care nu implică copii. Ieșim la bere, ne plimbăm pe unde vrem, citim mai mult decât 2 pagini pe seară, mâncăm cartofi prăjiți și alte chestii greu accesibile acasă și ne simțim bine făcând și altceva.

Pentru noi asta este soluția cea mai eficientă atunci când ajungem pe marginea hăului și în mijlocul vârtejului. Dragi părinți, voi ce faceți atunci când nu mai puteți nici fizic și nici psihic?


  • December 2018
    M T W T F S S
    « Oct    
     12
    3456789
    10111213141516
    17181920212223
    24252627282930
    31  
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro