Dobrestii

Dupa o noapte in care nu am dormit prea mult sau bine din cauza vantului puternic, la 06:00 s-a dat trezirea. Dupa cat frig simteam venind de afara nu prea aveam tragere de inima sa o iau din loc. Dar cale de intoarcere nu exista, asa ca am strans bine dintii, mi-am aruncat rucsacul pe spate, mi-am scos betele si am plecat.

Azi, primul stop este Cruz Ferro, unul dintre cele mai inalte puncte de pe intregul Camino, un pic peste 1500 m altitudine. Aici se afla un monument, un stalp de lemn ce dateaza inca de pe vremea Celtilor, in varful caruia se afla o cruce. Rolul acestui monument este acela de a “usura” pelerinii de pietrele si diversele obiecte simbolice aduse de acasa sau culese de pe drum.
Odata cu aceste pietre fiecare pelerin lasa in grija lui Dumnezeu multe mesaje, ganduri, temeri sau dureri sufletesti.
Emotiile m-au cuprins doar vazandu-l din departare. Si cu cat ma apropiam mai mult cu atat erau mai intense.

Dupa ce am lasat ce aveam de lasat acolo am continuat drumul, tot pe varfuri. Si fiind la inaltime, am simtit din nou puterea naturii si in special a vantului. In timp ce infigeam binele betele in drum ca sa reusesc sa inaintez, ma uitam in jos si am vazut si simtit puterea naturii. Aici, sus pe varfuri, plantele sunt cel mai bun exemplu atat al supunerii in fata naturii, cat si a unei enorme puteri de a-i rezista. Aici am invatat ca atata timp cat voi avea radacinile puternic infipte in pamant, nici cel mai puternic vant nu ma va clinti din loc.

Drumul a continuat cu o coborare destul de lina si placuta, sub un cer plin de nori adorabili, transformati in OZN-uri.

Cand am ajuns in Molinaseca, picioarele erau bine incalzite si imi era greu sa ma opresc. Asa ca l-am salutat din mers pe Miguel, francezul de 69 de ani intalnit pentru prima data in Hontanas, am facut cateva fotografii si am continuat pana in Ponferrada. Aici, Templar Castle este atractia orasului, si pe buna dreptate.

Dupa ce am traversat intregul oras, ne-am oprit sa bem o cafea pentru a mai prinde niste puteri in fata celor 16 km pe care ii mai avem de mers pana in Cacabelos. Numai bine, ca la putin timp, norii care s-a adunat toata ziua s-au pus pe ploaie. Uau, si ce ploaie a urmat. Insa slava Domnului ca eram la adapost.
Ajungand cam tarziu in Cacabelos, am avut o mica provocare de a gasi locuri de cazare. Insa pana la urma am inoptat la “La Gallega”, unul dintre cele mai faine alberguri de pana acum. Am foat doar 4 in camera si am avut propria noastra baie. Asta da lux, pe Camino 🙂

Cina am luat-o alaturi de Havier si Felipe, nepotul si unchiul barcelonezi care fac Camino-ul pe biciclete.

Seara s-a incheiat frumos si cu bine cunoscuta urare Buen Camino!

Dimineata am plecat din albergue fara sa mancam, asa ca ne-am propus sa ne oprim in primul orasel/satuc.

Si bine am facut, pentru ca urmatoarea oprire a fost in Valdeviejas unde am poposit in Messon El Llar.
Cand am intrat toate simturile s-au trezit. Urechile au inceput sa asculte Vivaldi, nasul sa se bucure de mirosul mancarii proaspete, ochii sa se mire de portiile neobisnuit de mari ale bucatelor, iar gura tanjea sa savureze un bocadillo sau o tortilla con patatas sau un croissant.
Insa sufletul s-a bucurat cel mai tare cand singura prezenta umana era reprezentata de o doamna foarte simpatica, vesela si dornica sa ii ofere fiecarui pelerin exact ce are nevoie.
Uitandu-se la mine ma intreaba cate kilograme am pierdut de cand merg si ca stie exact ce o sa-mi dea. Asa ca imi pune un pahar cu un smothie verde cu spanac, broccoli, spirulina si multe alte bunatati si un alt pahar cu suc de fructe pe care il prepara in timp ce imi povesteste cat de importanta este mancarea pentru pelerini.
In timp ce o ascult oarecum ma sperii, pentru ca este a doua persoana care insista sa mananc doar uitandu-se la mine.
Ii cred, pentru ca stiu ca am slabit si mai mult fata de cum am plecat de acasa.
In speranta ca incep sa pun pe mine chiar de aici, din Messon El Llar, iau cele doua pahare si o portie de empanada, un fel de placinta foarte buna si ma asez la masa. Devorez smothie-ul si mai apuc sa fotografiez sucul de fructe.

Cu un astfel de mic dejun pornim ca din pusca la drum, Maurizio fiind pe modul turbo. Fotografiez cate un bar, o biserica, o padure putin ciudatica si desprinsa parca din filme. Totodata, ma bucur ca este soare si gustarea mi-o iau intr-o poienita unde mangai iarba si o las sa-mi gadile picioarele obosite.

Foncebadon este un satuc parasit unde acum mai sunt cateva alberguri si un restaurant.

Pentru ca Maurizio nu mancase nimic de pranz mergem la restaurantul medieval din sat. Atmosfera e foarte placuta. Oamenii sunt extrem de veseli si binedispusi, muzica medievala foarte faina, iar farfuriile pelerinilor sunt pline cu mancaruri delicioase dupa incantarea de pe fetele lor.
Eu iau doar o supa de tartaguta, care este absolut delicioasa. Tartaguta intre timp a devenit o solnita ingenioasa 😉

Pentru prima data in acest camino stau intr-un albergue de tip donativo (donatie). Este de fapt o cladire anexa a bisericii care acum este in grija voluntarilor. Acum voluntarii sunt o familie de canadieni impreuna cu fetita lor.
Cina intr-un astfel de albergue este comunitara, toata lumea ajutand la pregatirea ei si apoi bucurandu-se impreuna de cele pregatite.
Ne simtim foarte bine si apoi mergem la somn.

Maine vom avea de urcat dinnou pe munte, asa ca Buen Camino!

Astorga este un oras important pe harta Caminoului Frances pe care l-am inceput pe 19 mai 2014.

Imediat ce am ajuns ne-am oprit in prima piata si ne-am bucurat de bucataria locala.

In albergue vad printata aceeasi harta a Caminoului pe care m-am uitat prima data cand m-am hotarat sa il fac.
O fotografiez marcand punctul unde am ajuns. Chiar nu mai am mult, nu?

Pe lista locurilor de vazut in Astorga aveam 3 pozitii: muzeul ciocolatei, palatul lui Gaudi si catedrala. Din pacate pe primul l-am ratat datorita orarului, insa palatul lui Gaudi si catedrala nu.
Si pentru ca de multe ori fotografiile vorbesc de la sine, inchei cu multe fotografii si bine cunoscutul Buen Camino!

Dupa un nou mic dejun copios, mi-am luat ramas bun de la frumosul Leon si am pornit spre Astorga.
Ca sa pot ajunge in timp util la Santiago de Compostela am hotarat sa iau autobuzul pe bucata zonei industriale pana la Hospital de Orbigo.
De acolo am pornit-o la picior catre Astorga, pe o vreme ciudatica, cu mult vant la inceput care insa s-a potolit repejor.

Ma intai am trecut printr-un orasel care se pregatea de petrecerea medievala de la sfarsitul saptamanii.

Apoi ne-am oprit putin la o ferma ca sa mangai vacutele si sa-mi aduc aminte de parintii mei dragi si iubiti, care au la Valea-Dacilor o hacienda de toata frumusetea.

Iar apoi, Maurizio a descoperit-o pe Amy Macdonald, asa ca am inceput amandoi sa dansam. Fiecare cu castile in ureche topaiam cu tot cu rucsacii in spate ca niste ciudati.
Nu stiu ce parere au avut ceilalti pelerini despre asta, insa noi ne-am bucurat foarte tare.

O alta grozavie a zilei de azi a reprezentat-o grozavia de ciocolata cu 99% cacao pe care o cumparasem din Leon.
Nu stiu daca voua va place, insa eu innebunesc dupa savoarea pe care mi-o lasa in gura o bucatica de ciocolata fina in timp ce se topeste incetisor. Delir, cum bine ar zice un bun prieten 😉

M-am bucurat totodata de un cer grozav, de miros de pini si brazi, de un lan de grau cat mine de inalt si de nori in forma de inima.

Tot azi l-am intalnit pe David, un hipiot care traieste pe Camino de 4,5 ani si invita toti pelerinii sa ia ce isi doresc de pe taraba lui, gratuit si cu cea mai mare sinceritate.
Cand am ajuns langa taraba imi era putina foame, asa ca am luat o para. Recunosc ca am balosit si la mancarea de naut pe care si-o prepara la o soba improvizata, dar nu am indraznit.

David e nascut in Barcelona, dar a calatorit mult. Totodata a decis sa traiasca o viata simpla, dupa cum o numeste, pe minunatul Camino.

La plecare, ne imbratiseaza si ne ureaza Buen Camino.

Aproape de Astorga vedem un rau, asa ca ne rasfatam si picioarele in apa rece si vindecatoare.

Insa ziua nu s-a terminat aici, asa ca va urma…

La finalul acestui drum voi scrie un articol cu lucrurile care data viitoare vor fi facute mai bine. Toate pentru mine in primul rand, ca doar am decis aici si pentru toti cei care se pregatesc de Camino si cauta raspunsuri.

Am parcurs aproape jumatate de Camino si am nevoie de o pauza. Asa ca am ales Leul de data asta, adica frumos oras Leon pe care l-am descoperit putin si anul trecut. Totodata, dupa 2 saptamani in care somnul a fost mai mult pe spongi decat bun am decis sa ma rasfat cu 2 nopti la un hotel bun, cu mic dejun adevarat, cu cada si cearceafuri albe si prietenoase.

Acum, ca partea organizatorica a fost rezolvata, am sa va povestesc cum am descoperit orasul dupa 1 an.
L-am vazut si simtit mai viu, mai colorat, dar si mai agitat datorita protestelor zilnice ale partidului comunist care are ceva de zis la adresa familiei regale.

Totodata, am vazut tineri galaciosi si interesati sa atraga atentia trecatorilor prin gesturi, vestimentatie, coafuri si altele.

Am vazut multa feminitate, indiferent de varsta.
Am vazut o diversitate mare in oameni si am vazut cum copiii sunt copii oriunde pe acest Pamant.

Am batut la picior intregul Barrio Humedo de multe ori, bucurandu-ma de mancarea specific leoneza si vinul rosu.

Am vazut si fotografiat frumoasa Catedrala si am mers mult pe jos prin tot orasul.

M-am bucurat de aceste 2 zile de repaus din plin, dar tot m-am gandit ca orasul e mult prea zgomotos pe perioade lungi de timp si ca tot viata la tara sau la mare e mai frumoasa.

Iar in final m-am gandit ca abia astept ziua urmatoare ca sa merg mai departe pe frumosul Camino al vietii si totodata de Santiago 😉

Buen Camino!