Dobrestii

La 7:00 am luat autobuzul si am parcurs cei 27,6 Km de coborare cam in 20 de minute. Nu imi place treaba asta, dar chiar nu am ce face. Deciziile proaste luate la un momentdat isi cer pretul odata si odata. La mine problema au fost pantofii si apoi sosetele.
Asa ca imediat ce ajung in autogara Sarria o iau la drum in cautarea unui albergue. Pe o strada o intalnesc pe Rebeca, o brazilianca de vreo 50 de ani care imi vorbeste de un albergue nou-nout in care a stat ultimele 2 zile si unde s-a simtit grozav.
Ea este omul care a venit pe Camino pentru a descoperi cultura spaniola si tot ce tine de gastronomie. Este foarte suparata ca ploua de atatea zile, asa ca azi a decis sa se opreasca, “ca oticum nu ma intereseaza Compostella lor” si sa caute o agentie de turism care ii poate face un traseu pentru a vizita si late orase din Galitia si apoi sa plece si in Portugalia.

Apoi plec sa caut albergue-ul si chiar il gasesc. Este deschis de doar 4 zile, iar totul este super nou. Deocamdata doar eu si un alt spaniol suntem cazati.

In asteptarea lui Maurizio plec sa-mi caut sosete bune si sa iau ceva de mancare pentru pranz. Dupa o noapte de odihna piciorul se simte mai bine, asa ca imi revine zambetul pe buze.
Chiar cand reveneam la albergue cu bucatele in traista, isi face aparitia si Maurizio. Isi ia o bere si se relaxeaza pana cand eu pregatesc pranzul. Este unul sanatos, cu fructe la inceput si apoi salata de spanac verde cu ton.

Dupa-amiaza o petrecem in albergue, iar cina o luam in oras si bifez in aceasta calatorie in Spania si o portie de gambas al ajillo (creveti in ulei, ardei iute si usturoi), una dintre mancarurile mele preferate din Spania. De data asta vinul rosu nu e asa de bun, prin urmare alegem unul alb care merge mult mai bine cu crevetii si cu caracatita comandate.

Seara o incheiem alaturi de proprietarii albergue-ului, fratii Vasquez, intr-o nota foarte distractiva. Le uram noapte buna, mult succes cu noul business si mergem in camera pregatindu-ne de o noua zi.

Buen Camino!

La inceputul Camino-ului nu stiam la ce sa ma astept. Credeam ca pe parcurs o sa imi dau seama cum merg lucrurile, insa nu, fiecare zi aduce sentimente si trairi noi.

Ziua de azi a inceput devreme pentru ca avem un drum lung si nicidecum usor. Azi am urcat ultimul munte inainte de Santiago, munte care pare destul de abrupt atat la urcare cat si la coborare.

La scurt timp de la start intalnesc un mesaj care imi inspira gandurile.

Inima imi este cufundata de fericire. O fericire pe care imi este greu sa o descriu in cuvinte. O simt din plin mai ales cand ajung aproape de varful cel inalt al traseului de azi.

Ascult cele 3 albume ale lui Amy Macdonald de mai bine de 6 luni. Dintr-o oarecare intamplare si coincidenta ascult pentru prima data chiar azi, acum si aici melodia “What hapiness means to me” Asa ca ma opresc, ascult, miros, vad si simt cu fiecare celula a corpului FERICIREA!

Priveslitea este absolut incredibila, iar lacrimile isi fac drum pe obraji si se unesc in barbie. E foarte bine si totodata eliberator, incredibil si unic!
Simt locul si momentul ca pe punctul culminant al calatoriei. Asa ca ma las in voia Lui intru totul!

Dupa cativa kilometrii ajung in O Cebreiro, primul oras din regiunea Galicia, mult asteptata si promovata ca fiind cea mai frumoasa de pe Camino.

Se spune ca in biserica Santa Maria la Real a fost adapostit The Holy Grail, cupa din care Isus a baut vin la Cina cea de Taina.
De asemenea, aici s-a nascut si Parintele Elias Valiná Sampedro, cel care este responsabil cu sageata galbena dupa care se ghideaza pelerinii pe Camino, dar si bornele de ciment care marcheaza Camino-ul in Galicia.

Pe de cealalta parte, a corpului, suferinta incepe sa apara si sa se instaleze din ce in ce mai tare. Dupa ce cu o seara inainte am taiat si am tot taiat, azi piciorul a decis sa calce intr-o asemenea maniera incat sa protejeze zona afectata. Asa ca incepe sa doara tare, insa mai am de mers inca vreo 13 km. Ii merg incet, foarte incet si simt ca nu mai pot. Ma opresc si trimit mesaje ca nu mai pot si ca nu mai vreau sa fac un pas! In timp ce plang cu sughituri, incep sa traiesc un nou punct culminant, cel al suferintei fizice. Este cumplit, dar cu toate astea continui si nu ma opresc.
Undeva in suflet stiu, ca oricat de dureros ar fi, am nevoie sa continui ca altfel va durea si mai tare. Dupa 10 ore de mers reusesc sa ajung la albergue-ul din Fonfria. Aici il intalnesc pe Maurizio care imi rezervase un pat. Singurul lucru pe care reusesc sa-l fac este sa imi spal picioarele, sa ma dezbrac si sa ma bag in sacul de dormit. Dupa 3 ore ma trezesc si constat ca nu pot pune in pamant piciorul stang. Asa ca raman cuminte in sacul de dormit pana la ora mesei. Acolo ajung in carca lui Maurizio si nu ma ridic de pe scaun.
Restaurantul este de fapt un fanar transformat. Este circular, acoperit cu paie, iar in centru are un semineu care scoate fumul printr-un burlan gros. La masa il cunoastem pe Pedro, bucatarul cubanez care vine aici 6 luni pe an ca sa gateasca pelerinilor. Azi ne-a pregatit supa galeaga si carne de vita cu mancare de mazare. Vinul rosu nu lipseste nici el, iar ca desert primim o felie din vestita Tarta Santiago, o tarta de migdale foarte dulce.

Dupa masa ajung in albergue si decid ca de dimineata sa iau autobuzul pana in Sarria, pentru ca inca nu pot pune piciorul stang in pamant. Ma asteapta o noapte si o zi de repaus inainte de ultimii 100 de kilometrii.

Buen Camino!

Dupa o noapte in care nu am dormit prea mult sau bine din cauza vantului puternic, la 06:00 s-a dat trezirea. Dupa cat frig simteam venind de afara nu prea aveam tragere de inima sa o iau din loc. Dar cale de intoarcere nu exista, asa ca am strans bine dintii, mi-am aruncat rucsacul pe spate, mi-am scos betele si am plecat.

Azi, primul stop este Cruz Ferro, unul dintre cele mai inalte puncte de pe intregul Camino, un pic peste 1500 m altitudine. Aici se afla un monument, un stalp de lemn ce dateaza inca de pe vremea Celtilor, in varful caruia se afla o cruce. Rolul acestui monument este acela de a “usura” pelerinii de pietrele si diversele obiecte simbolice aduse de acasa sau culese de pe drum.
Odata cu aceste pietre fiecare pelerin lasa in grija lui Dumnezeu multe mesaje, ganduri, temeri sau dureri sufletesti.
Emotiile m-au cuprins doar vazandu-l din departare. Si cu cat ma apropiam mai mult cu atat erau mai intense.

Dupa ce am lasat ce aveam de lasat acolo am continuat drumul, tot pe varfuri. Si fiind la inaltime, am simtit din nou puterea naturii si in special a vantului. In timp ce infigeam binele betele in drum ca sa reusesc sa inaintez, ma uitam in jos si am vazut si simtit puterea naturii. Aici, sus pe varfuri, plantele sunt cel mai bun exemplu atat al supunerii in fata naturii, cat si a unei enorme puteri de a-i rezista. Aici am invatat ca atata timp cat voi avea radacinile puternic infipte in pamant, nici cel mai puternic vant nu ma va clinti din loc.

Drumul a continuat cu o coborare destul de lina si placuta, sub un cer plin de nori adorabili, transformati in OZN-uri.

Cand am ajuns in Molinaseca, picioarele erau bine incalzite si imi era greu sa ma opresc. Asa ca l-am salutat din mers pe Miguel, francezul de 69 de ani intalnit pentru prima data in Hontanas, am facut cateva fotografii si am continuat pana in Ponferrada. Aici, Templar Castle este atractia orasului, si pe buna dreptate.

Dupa ce am traversat intregul oras, ne-am oprit sa bem o cafea pentru a mai prinde niste puteri in fata celor 16 km pe care ii mai avem de mers pana in Cacabelos. Numai bine, ca la putin timp, norii care s-a adunat toata ziua s-au pus pe ploaie. Uau, si ce ploaie a urmat. Insa slava Domnului ca eram la adapost.
Ajungand cam tarziu in Cacabelos, am avut o mica provocare de a gasi locuri de cazare. Insa pana la urma am inoptat la “La Gallega”, unul dintre cele mai faine alberguri de pana acum. Am foat doar 4 in camera si am avut propria noastra baie. Asta da lux, pe Camino 🙂

Cina am luat-o alaturi de Havier si Felipe, nepotul si unchiul barcelonezi care fac Camino-ul pe biciclete.

Seara s-a incheiat frumos si cu bine cunoscuta urare Buen Camino!

Dimineata am plecat din albergue fara sa mancam, asa ca ne-am propus sa ne oprim in primul orasel/satuc.

Si bine am facut, pentru ca urmatoarea oprire a fost in Valdeviejas unde am poposit in Messon El Llar.
Cand am intrat toate simturile s-au trezit. Urechile au inceput sa asculte Vivaldi, nasul sa se bucure de mirosul mancarii proaspete, ochii sa se mire de portiile neobisnuit de mari ale bucatelor, iar gura tanjea sa savureze un bocadillo sau o tortilla con patatas sau un croissant.
Insa sufletul s-a bucurat cel mai tare cand singura prezenta umana era reprezentata de o doamna foarte simpatica, vesela si dornica sa ii ofere fiecarui pelerin exact ce are nevoie.
Uitandu-se la mine ma intreaba cate kilograme am pierdut de cand merg si ca stie exact ce o sa-mi dea. Asa ca imi pune un pahar cu un smothie verde cu spanac, broccoli, spirulina si multe alte bunatati si un alt pahar cu suc de fructe pe care il prepara in timp ce imi povesteste cat de importanta este mancarea pentru pelerini.
In timp ce o ascult oarecum ma sperii, pentru ca este a doua persoana care insista sa mananc doar uitandu-se la mine.
Ii cred, pentru ca stiu ca am slabit si mai mult fata de cum am plecat de acasa.
In speranta ca incep sa pun pe mine chiar de aici, din Messon El Llar, iau cele doua pahare si o portie de empanada, un fel de placinta foarte buna si ma asez la masa. Devorez smothie-ul si mai apuc sa fotografiez sucul de fructe.

Cu un astfel de mic dejun pornim ca din pusca la drum, Maurizio fiind pe modul turbo. Fotografiez cate un bar, o biserica, o padure putin ciudatica si desprinsa parca din filme. Totodata, ma bucur ca este soare si gustarea mi-o iau intr-o poienita unde mangai iarba si o las sa-mi gadile picioarele obosite.

Foncebadon este un satuc parasit unde acum mai sunt cateva alberguri si un restaurant.

Pentru ca Maurizio nu mancase nimic de pranz mergem la restaurantul medieval din sat. Atmosfera e foarte placuta. Oamenii sunt extrem de veseli si binedispusi, muzica medievala foarte faina, iar farfuriile pelerinilor sunt pline cu mancaruri delicioase dupa incantarea de pe fetele lor.
Eu iau doar o supa de tartaguta, care este absolut delicioasa. Tartaguta intre timp a devenit o solnita ingenioasa 😉

Pentru prima data in acest camino stau intr-un albergue de tip donativo (donatie). Este de fapt o cladire anexa a bisericii care acum este in grija voluntarilor. Acum voluntarii sunt o familie de canadieni impreuna cu fetita lor.
Cina intr-un astfel de albergue este comunitara, toata lumea ajutand la pregatirea ei si apoi bucurandu-se impreuna de cele pregatite.
Ne simtim foarte bine si apoi mergem la somn.

Maine vom avea de urcat dinnou pe munte, asa ca Buen Camino!