Cu ce am rămas după ziua de tăcere

Published by Eugenia 10.05.2020 - 05:20 in blog,Brazilia

Mi-au plăcut mereu experimentele. Cel mai mult le îndrăgeam pe cele de la ora de chimie. În timpul pregătirilor pentru olimpiade, că doar atunci eram regina laboratorului, căutam și adunam cât mai multe stative cu eprubete. Abia așteptam să mă joc cu subatnțele primite de la profi împreună cu problemele de rezolvat. Erau cele mai cool pregătiri pentru olimpiade. Cele mai oribile erau cele la fizică care aveau loc iarna, în clasa neîncălzită pentru că era vacanță, iar noi scriam cu mânuși. Horror.

Mi-a rămas dragul pentru experimente. Bucătăria este noul laborator, iar substanțele sunt organice. Dar și viața în sine s-a dovedit de multe ori un laborator bun pentru experimente. Iar cel cu tăcerea a ridicat la suprafața eprubetei niște lucruri interesante și a sedimentat altele la fel mai am de “biscuit”. Le voi aduna așa cum curg prin vârfurile degetelor:

-> mi-am scrâșnit dinții și mi-am mușcat limba mult mai des decât de obicei;

-> Nadia mi-a spus a doua zi că a fost chiar haioasă ziua în care nu am vorbit;

-> Nadia și Horia au avut foarte puține cereri, ziua transformându-se într-una din cele în care ei au auzit mult mai puțini NU;

-> în prezența dragului și iubitului Pedro aveam cel mai des dorința de a vorbi. Am și făcut-o de vreo 2 ori fără să-mi dau seama, dar el a fost pe fază și a băgat un “Șșștttt…nu mai vorbi. Sunt împreună cu tine în acest experiment, așa că hai, liniște!” Fie vorba între noi, simt că el s-a bucurat de ziua asta foarte mult 😉

-> m-am conectat foarte des cu Darie și la sentimentele lui legate de neputință de a exprima verbal ceea ce are nevoie sau își dorește;

-> copiii înțelegeau mult mai repede decât adulții ceea ce încercam uneori să cer prin limbajul non-verbal;

-> mintea mi-e plină de gânduri și a fost interesant (și infricoșător pe alocuri) să observ cât de plină e. Însă a fost foarte fain să observ că puține gânduri aveau sens să prindă formă în cuvinte, multe fiind balast.

Au trecut 10 ani de când am auzit prima dată de un astfel de experiment. Acum avenit timpul lui si cred că va mai fi.


Masca, masca sau altfel spus, gura-nchisă!

Published by Eugenia 03.05.2020 - 03:43 in blog,Brazilia

Se pare că e sezonul măștilor. Mă bușeste râsul-plânsul, nu alta. Chiar ăsta va fi noul trend în modă, masca anti Virusache?
E de unică folosință, sau reutilizabilă, e colorată, e roz, sau albă cu buze negre, e cu fundițe, e cu “Hristos a Înviat!” brodat cu roșu și probabil cu logo-uri LV (că tot nu mi-a plăcut brandul ăsta niciodată).

Suntem încă în Brazilia, ieșim zilnic pe plajă pentru a alerga și a ne plimba, plajă unde sunt maximum 30 de oameni pe o distanță de 4 km iar oamenii poartă măști. Mi se pare super ciudat.
Oare de ce acceptăm așa de ușor orice ni se propune/impune? Ar merita să ne oprim din a face și să ne gândim că în timpul unei plimbări pe plajă, singur fiind, ca mulți dintre cei pe care îi văd pe plajă, îți ții gura închisă și nu ai nevoie de mască? Sau frica de a inspira micro-particulele altor oameni (cvirusați sau nu) e atât de mare încât merită să porți masca? Ca să nu mai spun că se zvonea pe grupurile locale că ar trebui închise și plajele. Oricum o dau, tot ciudat pică.

Masca pe față. Gură închisă și ascunsă. Asta ar însemna mai multă liniște, tăcere sau mai degrabă ascultare?
Fiecare e liber să aleagă ce vede în acest nou fenomen numit “THE MASK”.

Cert este un lucru. Pe mine m-a inspirat trista situație. Acum am și contextul perfect pentru un experiment pe care mi-l doresc de ani de zile. Dieta fără vorbe sau dieta tăcerii. Să stau în liniște, fără mască dar cu gura-nchisă câteva zile. Încep cu 1 zi. Văd cum merge și poate o prelungesc. Așa că don’t call me, I will call you!

Însă am o dilemă: scrisul unde intră, la tăcere sau la vorbă?

PS: Mulțumesc Românașilor pentru poza cu masca! Trăim carantina împreună și suntem bine, pardon, buni, toți 10!


Cosleeping în dormitorul părinților

Published by Eugenia 21.03.2020 - 06:13 in blog,Brazilia,Travelling

Odată cu nașterea primului copil și până acum probabil că am primit un miliard de sfaturi/recomandări/păreri despre ce și cum e mai bine să facem în “creșterea/educarea” progeniturilor.

Un subiect preferat era dormitul cu sau fără copil în pat/cameră. Mă mir că ne le-a trecut prin minte să ne propună să mai închiriem un apartament “perete-n perete” cu cel în care locuiam.

Ce am făcut? Am ascultat, uneori am evitat delicat sau mai brutal subiectul și ne-am pus o întrebare.

De-a lungul celor 10 ani (wow, deja 10 ani) am făcut ce am răspuns fiecare și împreună la întrebarea “Ce simțim?”. Prin urmare:
-> am dormit cu copilul între noi până când am realizat că nu are ce căuta între noi
-> l-am scos dintre noi și l-am pus lângă mine în pat până când am realizat că miros prea tare a lapte și-s tentantă
-> l-am mutat lângă tată-su până când am realizat că nu prea ne odihnim niciun dintre noi doi și l-am mutat iar lângă mine
-> l-am pus să dormă într-un cort în camera alăturată cât timp am fost în Brazilia până când am realizat că prin pervazul geamurilor ar putea intra oricând un șarpe
-> l-am readus între noi până la revenirea în România
-> în noua casă l-am pus în propria lui cameră până când am realizat că mai bine luăm o saltea mai mare și nu mai petrec toată noaptea plimbându-mă dintr-o cameră în alta odată cu fiecare trezire nocturnă
-> am luat salteaua și l-am readus în cameră, lângă noi
-> când au fost deja doi, l-am lăsat pe primul cu taică-su pe salteaua mișto și tare, iar eu am dormit cu mezinul într-un pat de o persoană până când mi-a fost mai ușor să mă așez și să mă ridic de pe saltea după operația de cezariană
-> apoi am revenit cu tot cu mezin pe salteaua cea mare, puștoica fiind mutată iar în camera ei
-> i-am avut iar pe amândoi în cameră, de-o parte și de alta a saltelei până când ne-am săturat de ei și i-am mutat în camera lor
-> după numeroase drumuri nocturne i-am adus iar în dormitor, unul lângă patul nostru, altul la picioare (deh, stăteam într-un apartament)
-> i-am dat iar afară din dormitor, punându-i împreună într-o cameră
-> i-am separat în camere diferite
-> i-am repus în camera lor, paturi lipite
-> le-am despărțit paturile că se încăierau peste noapte (pașii ăstia 2 i-am repetat vreo 2 ani)
-> au vrut în sfârșit să stea separat și sperau că Valencia va fi locul. Însă, din cauza multiplilor factori pe bază de frig am decis că mai bine mai rămân o iarnă împreună în aceeași cameră.
-> am ajuns în Brazilia și în sfârșit au fost amândoi pregătiți să stea în camere separate.

Și noi la fel…până când a apărut juniorul și… am luat-o de la capăt.

Acum suntem la un nou pas, dorm cu juniorul și/sau cu ăi mari și/sau cu Pedro pe 2 saltele 🙂 Una mare a devenit deja mică 🙂

Concluzia: copiii vor să doarmă cu părinții și părinții vor să doarmă cu copiii. Exact așa este natural și normal! Ce, în peșteri sau în copaci aveam camere separate? Nu prea cred!
Câți ani? Până când n-or mai vrea, ei sau părinții.
E mai grav când nu mai vor ei. Că de acolo și până la telefonul săptămânal sau lunar primit de la ei mai rămân doar 1-2-3 ani. Și apoi începem să ne plângem pe umeri unul altuia de dorul lor.
Cam întortocheată povestea asta cu co-sleeping-ul.

Zilele trecute am pus în formă patul ideal al familiei pe baza culorilor preferate (de aici dezarmonia de culori din tablou) cu o mică dezbatere nefinalizată din partea copiilor pentru cea a juniorului. Așa că el a primit două culori.

Altfel, vă mai arăt puțin din spectacolul de lumini și culori local.


16 martie 2020 – Dobreștii în Brazilia – fisa 2

Published by Eugenia 16.03.2020 - 23:38 in blog,Brazilia

Eram deja pregătită să dorm, astă seară cu Darie și Nadia.

Însă, brusc m-a dat jos din pat, pardon, m-a ridicat de pe saltea, impulsul de a scoate din cap ideile care circulă ca rapidele vara de la București Nord la Constanța. Că altfel mai pierdeam 30 de minute. Așa că mai bine le folosesc.

Când nu știi, nu știi, dar când știi, știi. Și aici mă refer la ideea de a lua o foaie de hârtie și a pune acolo toate ideile care îți vuiesc prin cap.

Numai că în loc de hârtie a venit pornirea de a deschide laptop-ul și a scrie direct pe Dobreștii.ro. M-a și bușit râsul să văd data ultimului post. Culmea a fost despre primul maraton alergat.:) V-am zis că mă bușește râsul.

Ei bine, gata, ăsta a fost preambulul.

I am back. We are back, cu 3 copii, 2 români și un brazilian pentru moment, reveniți în “fundul” Braziliei pentru a trăi. Ce? Veți vedea de azi încolo.

Doamne ce bine ne face auto-izolarea asta cauzată de Virusache Covid-19;
– a stârnit creativitatea (revin mâine cu un rapid mai sus menționat transpus într-un desen),
– a mișcat mușchii întregii familii pe plajă în mare viteză,
– a adus recunoștință pentru ce putem admira când ieșim afară pe plajă,
– a generat idei noi de activitate profesională pentru viitor.

Și în final, câteva print screen-uri din viața reală.






  • May 2020
    M T W T F S S
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Un magazin cu inimă de mamă - www.mamagazin.ro Pentru copii sănătoși