Odată cu nașterea primului copil și până acum probabil că am primit un miliard de sfaturi/recomandări/păreri despre ce și cum e mai bine să facem în “creșterea/educarea” progeniturilor.
Un subiect preferat era dormitul cu sau fără copil în pat/cameră. Mă mir că ne le-a trecut prin minte să ne propună să mai închiriem un apartament “perete-n perete” cu cel în care locuiam.
Ce am făcut? Am ascultat, uneori am evitat delicat sau mai brutal subiectul și ne-am pus o întrebare.
De-a lungul celor 10 ani (wow, deja 10 ani) am făcut ce am răspuns fiecare și împreună la întrebarea “Ce simțim?”. Prin urmare:
-> am dormit cu copilul între noi până când am realizat că nu are ce căuta între noi
-> l-am scos dintre noi și l-am pus lângă mine în pat până când am realizat că miros prea tare a lapte și-s tentantă
-> l-am mutat lângă tată-su până când am realizat că nu prea ne odihnim niciun dintre noi doi și l-am mutat iar lângă mine
-> l-am pus să dormă într-un cort în camera alăturată cât timp am fost în Brazilia până când am realizat că prin pervazul geamurilor ar putea intra oricând un șarpe
-> l-am readus între noi până la revenirea în România
-> în noua casă l-am pus în propria lui cameră până când am realizat că mai bine luăm o saltea mai mare și nu mai petrec toată noaptea plimbându-mă dintr-o cameră în alta odată cu fiecare trezire nocturnă
-> am luat salteaua și l-am readus în cameră, lângă noi
-> când au fost deja doi, l-am lăsat pe primul cu taică-su pe salteaua mișto și tare, iar eu am dormit cu mezinul într-un pat de o persoană până când mi-a fost mai ușor să mă așez și să mă ridic de pe saltea după operația de cezariană
-> apoi am revenit cu tot cu mezin pe salteaua cea mare, puștoica fiind mutată iar în camera ei
-> i-am avut iar pe amândoi în cameră, de-o parte și de alta a saltelei până când ne-am săturat de ei și i-am mutat în camera lor
-> după numeroase drumuri nocturne i-am adus iar în dormitor, unul lângă patul nostru, altul la picioare (deh, stăteam într-un apartament)
-> i-am dat iar afară din dormitor, punându-i împreună într-o cameră
-> i-am separat în camere diferite
-> i-am repus în camera lor, paturi lipite
-> le-am despărțit paturile că se încăierau peste noapte (pașii ăstia 2 i-am repetat vreo 2 ani)
-> au vrut în sfârșit să stea separat și sperau că Valencia va fi locul. Însă, din cauza multiplilor factori pe bază de frig am decis că mai bine mai rămân o iarnă împreună în aceeași cameră.
-> am ajuns în Brazilia și în sfârșit au fost amândoi pregătiți să stea în camere separate.
Și noi la fel…până când a apărut juniorul și… am luat-o de la capăt.
Acum suntem la un nou pas, dorm cu juniorul și/sau cu ăi mari și/sau cu Pedro pe 2 saltele 🙂 Una mare a devenit deja mică 🙂
Concluzia: copiii vor să doarmă cu părinții și părinții vor să doarmă cu copiii. Exact așa este natural și normal! Ce, în peșteri sau în copaci aveam camere separate? Nu prea cred!
Câți ani? Până când n-or mai vrea, ei sau părinții.
E mai grav când nu mai vor ei. Că de acolo și până la telefonul săptămânal sau lunar primit de la ei mai rămân doar 1-2-3 ani. Și apoi începem să ne plângem pe umeri unul altuia de dorul lor.
Cam întortocheată povestea asta cu co-sleeping-ul.
Zilele trecute am pus în formă patul ideal al familiei pe baza culorilor preferate (de aici dezarmonia de culori din tablou) cu o mică dezbatere nefinalizată din partea copiilor pentru cea a juniorului. Așa că el a primit două culori.
Altfel, vă mai arăt puțin din spectacolul de lumini și culori local.
