Primul maraton, de neuitat si despre oameni

Published by Eugenia 12.10.2014 - 02:37 in blog,hobbies

IMG_9959_ligh10253868_746898418680121_2282015516755961214_n
Duminca, 5 octombrie 2014 am alergat primul maraton, la final ajungand intreaga, fericita si cu multi oameni minunati alaturi. Experienta a fost desavarsita si am sa v-o povestesc pe rewind 🙂

Pe drumul inspre metrou, cam la 6 ore de la start, i-am incurajat pe ultimii maratonisti care se indreptau spre finish, un domn japonez de 75 de ani si o domnisoara cu un zambet pe fata mai mare decat Casa Poporului. Pentru ei cu siguranta cursa a fost grea, asa ca noi toti, cu mic si mare ii aplaudam si ii felicitam. Bravo!

La putin timp, tot pe acelasi drum revad tricoul unui domn, mai varstnic pe care era desenate 2 bule. Pe una scria +100 si mai in dreapta +200. Ma opresc, il fellicit si incepem sa vorbim. Se numeste Karl, vine din Suedia, Stockolm mai exact, are 72 de ani, este la al doilea maraton in Bucuresti si la al … 238 lea maraton din viata lui.
“I’m in this business for more than 30 years and I ran 238 marathons.”
“WOW, congratuations sir. What a life you have!”

“But tell me Eugenia, did you enjoy your day? Cause this is the most important think!”
“Oh, yes sir, I did enjoy it with every km.”

Apoi ma intreaba in cat timp am terminat. Afla ca am facut-o cu 30 de minute inaintea lui si maraie printre dinti ca l-am batut. Nu-mi vine a crede, omul are 72 de ani!!!
Mai vorbim putin, dorindu-mi sa ajung asa la 72 ani si apoi pornim agale fiecare pe drumul lui.
10659368_10204126333611266_7530180660191130720_n
Da, ce poveste, ce om minunat, ce moment de inspiratie.
Poate fi vorba de alergare, de timpii scosi, de antrenament, insa mai presus de toate e vorba de placerea cu care alergi.

Maratonul asta a fost primul dintr-un sir lung pentru care ma voi lupta. A fost greu, mai ales la a doua tura, insa finalul a fost apoteotic, cu sprintul de pe ultimele sute de km, fara deshidratari, crampe sau dureri. Iar pentru modul in care a functionat azi corpul meu ii multumesc antrenorului Paul Dicu. Stie al naibii de bine ce face.
Chiar daca de multe ori comentez la antrenamente, inca nu l-am facut sa plece acasa pentru ca nu am executat ce zice. Stie cat sa impinga limita fara a ma sfarama. Multumesc Paul si ca m-ai suportat vreo 30 de km :).
IMG_9872_ligh
Si pe 5 octombrie a fost vorba despre oameni. E uimitor sa vezi cati oameni alearga, indiferent cat de intreg le e corpul sau nu. Da, maratonul asta mi-a aratat ca limitele pe care ni le trasam singuri sunt doar ale noastre, fiecare parand mai indraznet sau nu in trasarea lor.

Poti sa ai 72 de ani si sa alergi.
Poti sa ai paralizie si totusi alergi cu mainile.
Impingi un carucior cu un copil rabdator in el si alergati impreuna.
Ai 18 ani, esti olimpic si alergi.
Ai super incaltari sau esti descult, alergi.
Ai sosete de compresie sau costum de pisicuta, alergi.
Esti la primul maraton sau la al 238-lea, alergi.

Oamenii sunt diferiti. Fiecare om are o poveste de spus. Am incercat sa citesc cateva azi si sa imi iau din ele ce e pentru mine. Si am luat!

Insa ce e fascinant e ca astfel de momente de nebunie pura pentru unii, pentru mine alergarea de anduranta este ceva pe care mi-l mai doresc, inca odata si inca odata si inca odata.
Voi rezista atata timp cat fac lucrurile corect, voi munci si I will enjoy it!
IMG_9605_ligh


Transmaraton, șerpuirea între frică, curaj și autodescoperire

Published by Eugenia 22.09.2014 - 19:30 in blog,hobbies

Spre Transmaraton 2014
Alergarea de anduranță este o armă cu două tăișuri și cu efect direct asupra celui care alege să o practice.

De câțiva ani, alergatul este un sport aparent ușor. Însă ceea ce este în spatele fiecărui alergător este chiar esența sa pură. Iar drumul până la esență nu este nicidecum unul pavat.
Alergătorul este un om simplu, cu sentimente puternice, necenzurate, curajos, pasional și capabil să-și descătușeze dorința de autocunoaștere.
Alergătorul își impinge limitele cu fiecare antrenament și cursa, doar pentru a se redescoperi, pentru a da la o parte toate straiele puse care chiar el, cei din jur sau mediul în care trăiește.
Alergătorul este cel care acceptă că este singur în fiecare alergare, indiferent de câți susținători are sau nu pe margine.

În 2012 am auzit povestea unui ultramaratonist care și-a ales drumul prin Sahara. Despre el vorbea cu pasiune un prieten de-al lui. Pasiunea și povestea l-au transformat ușor dar sigur și pe povestitor într-un maratonist.
În 2013 l-am auzit pe cel care a devenit maratonist povestind despre frica care l-a mânat să alerge și să se înscrie la Transmaraton. Vorbea despre aceasta frică cu multă frică în glas. Însă din tot discursul despre frică la mine a ajuns altceva: curajul de a te înscrie, a alerga și pasiunea pentru ceea ce faci.
Așa că în 2014 am participat la cea de-a treia ediție Transmaraton, proba semimaraton.

Transmaratonul nu este o cursă oarecare, proba la care te înscrii depinzând în bună parte de antrenament.
Transmaratonul este cursa fiecărui participant dornic de a se cunoaște mai bine. Transmaratonistul este dispus să învețe cu fiecare pas pe care îl face că natura e sora mai mare. Ea știe mai bine care și unde ne este locul, știe care ne sunt putințele și neputințele, ea ne lasă să ne facem traseu prin ea, dar tot ea e cea care ne spune stop, până aici!

Când am început să alerg pe Transfăgărășan, am pornit umilă, cu capul plecat și atentă să nu treacă vreun Km pe care îl alerg fără să mulțumesc cerului că sunt acolo și că pot.

Am plecat printre ultimii de la start. Obiectivul nu a fost de timp ci de a descoperi ce și cât pot duce. Cu privirea plecată vedeam picioarele care pășeau pas după pas. Urechile auzeau propria respirație ca un cântec care se autocorecta cu fiecare pas făcut. Frica a apărut si ea, când după primii 7 km am ajuns la partea cea mai spectaculoasă dar și cea mai grea a traseului. De fiecare dată când ridicam privirea ca să văd cât mai am până sus înghețam de frica că nu voi reuși. Imaginea celorlalți alergători aflați pe 2 sau 3 serpentine mai sus se micșora din ce în ce mai mult. Asta nu putea să însemne decât că mai e mult până acolo sus.

Însă totul a reintrat in ritmul potrivit când am renunțat să mă mai copleșesc cu frici și când am decis să caut și să iau din această cursă lucrurile care îmi dau putere.

Prin urmare am ridicat privirea și m-am uitat în spate. Așa am văzut cât de frumoși sunt versanții muntelui, cât de înalți sunt brazii, cât de frumos este peisajul și inevitabil cât am reușit să alerg deja. Cu fiecare serpentină urcată spre vârful de peste 2000 m altitudine, le mulțumeam picioarelor că rezistă și pot, lui Dumnezeu pentru că eram acolo, soarelui că mă încălzea și antrenorului care a decis în ultimele 2 săptămâni că cele mai bune prietene ale mele sunt treptele și intervalele.

Când am ajuns la tunel, timpul s-a dilatat. Frigul și întunericul mă făceau să cred că nu vei reuși, iar că tunelul acela este de cel puțin 5 km. Mă întrebam ce caut aici, de ce mă chinui atât de mult. Însă la un momentdat am zărit lumina și mi-am amintit de toate lucrurile minunate care sunt afară. Am început să alerg mai cu spor, dorindu-mi doar să ajung din nou la “lumină”.
Iar la ieșirea din tunel începusem chiar să prind și puțină viteza. Entuziasmul era mare, însă corpul l-a domolit repede odată cu atenționarea genunchilor și a ficatului că e prea mult și prea brusc. Am continuat să alerg fără oprire admirând și de partea aceasta a muntelui frumusețea naturii.

Frica era acum o dorință de a trece linia de finish. Cu fiecare serpentină coborâtă prindeam din ce în ce mai mult curaj. Îmi repetam vorbele bunicii: “Mult a fost, puțin a mai rămas!” și cu zâmbetul pe buze coboram.
Îmi închipuiam cât de frumos ar fi fost să am susținători la finish, însă, nicidecum întâmplător, am venit singură.
Cursa aceasta a fost “aranjată” cumva ca să o trăiesc cap-coadă singură, fără susținători la fața locului. Singură aveam de descoperit ce e în “tunel”, ce mă așteaptă afară din “tunel”, de unde am plecat și care este destinația.

Am trecut linia de finish cu cel mai mare zâmbet pe care l-am avut vreodată pe chip de când alerg. Experiența a fost năucitoare, iar anul viitor o vreau pentru mai multe ore. Transmaratonul este o cursă unde descoperirile cer un efort considerabil, însă satisfacția de la final este mare cât muntele în sine.
Inainte se start la Transmaraton

Inainte de start la Transmaraton

Finish Transmaraton

Cu medalia de la Transmaraton


Felicitări, ai câștigat o cădere!

Published by Eugenia 26.01.2014 - 00:54 in blog,hobbies

medalii

E sâmbătă seară și totuși nu orice sâmbătă. E sâmbăta de dinaintea primului semi-maraton la care m-am înscris la mai putin de 2 ore de la deschiderea înscrierilor: Gerarul

Cu câteva săptămâni în urmă când credeam că la primii 18 km alergați ceea ce am simțit a fost doar o ieșire din zona de comfort, s-a întâmplat altceva. Medical vorbind s-a declanșat sindromul de bandeleta iliotibiala. Practic vorbind, atunci când alerg, fără niciun fel de avertiment sau durere, genunchiul stâng nu mai are putere creând o senzație de slăbiciune. 

Mă uit afară și văd multă zăpadă, viscol și mă gândesc că de dimineață ar fi trebui să fi fost la start. Însă nu voi fi și nu din cauza viscolului, ci din cauza unui “premiu”, o cădere.

Însă nu motivul este important ci mai degrabă mesajul subliminal trimis, primit și pe cale să fie acceptat.
Având alături un antrenor de excepție, mulțumesc Paul, care nu lasă astfel de slăbiciuni să treacă așa, pur și simplu, am schimbat tactica de antrenament, incluzând chiar și repausul în schemă.

Dar, cu siguranță, cea mai de puternică decizie luată împreună cu Paul a fost aceea de a observa și analiza drumul per ansamblu pe care am apucat-o de prin septembrie de când alerg și de a decide împreună să nu alerg mâine la Gerar.

Odată cu această decizie am avut ocazia să simt ceva cu totul nou, un sentiment căruia nu i-am găsit un nume.
Mi s-a părut ciudat și încă mi se mai pare faptul că deși mă antrenez conștiincios, știu că am aptitudinea de a alerga, îmi doresc să alerg, totuși nu pot să o fac așa cum îmi doresc.
Și aici vine partea cea mai dificilă, aceea de a accepta acest nou sentiment, de a învăța din el, de a-l primi întru totul, doar ca să alerg de fapt mai departe.

Câștigarea unei căderi este ca și câștigarea unei competiții sau poate chiar mai importantă. În astfel de momente gândesc mai mult, simt mai mult, fac calcule peste calcule, toate pentru a merge de fapt mai departe împăcată cu sinele însuși, cu acea parte valoroasă din interiorul meu, dar pe care nu o las să strălucească.

Așa că mulțumesc celui care mi-a dat această cădere și celor care m-au ajutat să o văd ca pe un adevărat premiu.

Iar vouă, tuturor celor care veți alerga mâine la Gerar, vă doresc să vă bucurați și să primiți ceea ce vi se oferă, pentru că totul este bine orânduit și nimic nu e la întâmplare.


Alerg și zâmbesc

Published by Eugenia 21.08.2013 - 03:53 in blog,hobbies

Știu mulți oameni care s-au pus pe alergat la maratoane, transmaratoane, fiecare pentru motivele lui. Unii pentru a deveni mai suplii, alții pentru că iubesc sportul, alții pentru a simți disconfortul și a-și testa limitele.

Pe 7 august 2013, în cadrul evenimentului Spijinirea Alăptării: Aproape de Mame, Sabin a ținut un speach motivațional care m-a impulsionat să îmi fac curaj și să reîncep să alerg. Am mai avut o tentativă în Piracanga, bucurându-mă de frumusețea oceanului.

Așa că de 2 săptămâni alerg. De ce o fac? Pentru că mi-e dor de sport și performață și pentru că anul viitor vreau să ajung să bat pas după pas cei 800 Km de Camino de Santiago.

Aseară am descoperit un blog foarte fain, Linia de finish. Într-unul dintre articole am citit că le este recomandat alergătorilor să privească înainte și nu în “ochinci”. Așa că azi de dimineață am aplicat tehnica de respirat cu capul sus și privirea înainte. Inevitabil, am început să observ oamenii cu cre mă întâlneam. Și ce credeți că am văzut pe parcursul primilor kilometrii alergați? Fețe obosite, încruntate, deși era doar 8:00 AM, priviri plecate în pământ sau pierdute în ecranele telefoanelor.

Așa că am dat start proiectului “ALERG ȘI ZÂMBESC“, zâmbindu-le tuturor oamenilor întâlniți pe traseul de alergat.
Alerg si zambesc
Nu am făcut niciun fel de selecție: alergători, bicicliști, un bebeluș plimbat cu căruciorul, domni îmbrăcați în costum, doamne care măturau aleile parcului, bunici, domni care pescuiam pe malul lacului, doamne elegante care mergeau către cine știe ce corporație.

Când mi-a venit ideea mi s-a părut genială. Îmi și imaginam energia oferită de toate zâmbetele primite înapoi la fiecare metru alergat. Asta era în capul meu, pentru că în realitate am primit maxim 5 zâmbete înapoi de la cei peste 30 de oameni întâlniți cu privirea de dimineață. Și da, m-am bucurat enorm pentru fiecare zâmbet primit și le-am mulțumit!

Însă reacțiile oamenilor mi s-au părut uimitoare:
– majoritatea domnilor, în momentul în care îmi întâlneau privirea zâmbăreață, plecau imediat ochii în pământ, întrebându-se probabil “Ce are și nebuna asta de îmi zâmbește!”
– 2 doamne, mai în vârstă ce-i drept, mi-au răspuns zâmbetului natural, firesc
– bebelușul plimbat de tatăl lui era cu gura până la urechi
– doamnele corporatiste îmi aruncau priviri încruntate
– un alergător și o alergătoare mi-au zâmbit într-un ultim moment de contact vizual

Și cum zicea Sabin, să vezi ce reacții au când îi saluți. Joi o să încerc și vă povestesc 🙂


Ziua 6 – San Pelayo şi Torellobaton

Published by Eugenia 26.04.2013 - 00:40 in blog,hobbies,Travelling

Obosiţi puţin de agitaţia oraşelor şi inspiraţi de parcul din Valladolid, ne-am pus pe căutat un loc de înnoptat mai aproape de natură. După ceva vreme de căutat l-am găsit, Centro de San Pelayo.
Centro de San Pelayo
San Pelayo este un sătuc în care ajungi cam în 35 de minute de mers cu maşina din Valladolid, înconjurat de dealuri cultivate cu grâu sau acoperite cu panouri foto-voltaice, precum acesta.

San Pelayo mai are acum aproximativ 40 de locuitori, majoritatea peste 50 de ani. Casele sunttipic spaniole, adică cu uşa direct în trotuar şi o casă de 2 etaje care iese în evidenţă, chiar de la distanţă.
Ei bine acea casă de 2 etaje este chiar Centro de San Pelayo.

House in San Pelayo

Am căutat linişte, natură şi relaxare, şi le-am găsit.
Casa, construită pe stilul spaniol, din blocuri de piatră, nefinisate nici pe interior, nici pe exterior are o uşă impunătoare. La un prim ciocănit la uşă, ne întâmpină o doamnă blondă, zâmbitoare şi care vorbeşte foarte repede într-un dialect puţin diferit de cele pe care le-am auzit până acum în Spania.

Cu acelaşi zâmbet pe faţă, ne arată camera unde vom sta şi stabilim că următoarele zile le vom petrece acolo, odihnindu-ne şi mâncând ceea ce chiar dânsa ne va pregăti.

Fresh salad in Centro de San Pelayo

Coborând la cină, avem surpriza să vedem focul din şemineu aprins şi o masă de 2 persoane aranjată foarte frumos, cu flori şi lumânări aprinse.

Este clar, doamna are o atenţie grozavă la detalii. Totul arată impecabil, iar micile detalii fac diferenţa. Primele semne ne conving că am făcut o alegere grozavă cu această locaţie. Ca şi hotelul Valonsadero, şi Centro de San Pelayo are cotaţia FABULOS pe Booking.com. Şi pe bună dreptate.

Pe drumul către San Pelayo, am trecut pe lângă un frumos castel. Aflăm de la Senora Assuncion că este dechis spre vizitare şi duminica, aşa că ne îndreptăm spre el. Castelul Torellobaton, pe care l-am poreclit “castelul Toblerone” arată impecabil, chiar dacă a fost construit în secolul XV. De asemenea, este unul dintre cele mai bine conservate castele din provincial Castilla y Leon.

Torellobaton Castle from street

Vizitându-l aflăm cu uimire că în el au fost filmate în anul 1961 scene din binecunoscutul film El Cid, a căror protagonisti au fost frumoasa Sophia Loren şi sprâncenatul Charlton Heston.
Torellobaton Castle Dobrestii in Torellobaton

Up in Torellobaton Castle On Torellobaton Castle

Restul zilei l-am petrecut la Hacienda, cum ne place să numim Centro de San Pelayo, în cântece de păsărele şi băzâit de albine. Au fost 2 zile în care ne-am încărcat bateriile înainte de ultima bucată a excursiei prin Spania.

Fericiţi şi odihniţi, mulţumim senorei Assuncion, ne îmbrăţişăm şi pornim la drum. Mai avem o singură oprire înainte de a decola din Madrid.


  • March 2017
    M T W T F S S
    « Oct    
     12345
    6789101112
    13141516171819
    20212223242526
    2728293031  
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro