Transmaraton, șerpuirea între frică, curaj și autodescoperire

Published by Eugenia 22.09.2014 - 19:30 in blog,hobbies

Spre Transmaraton 2014
Alergarea de anduranță este o armă cu două tăișuri și cu efect direct asupra celui care alege să o practice.

De câțiva ani, alergatul este un sport aparent ușor. Însă ceea ce este în spatele fiecărui alergător este chiar esența sa pură. Iar drumul până la esență nu este nicidecum unul pavat.
Alergătorul este un om simplu, cu sentimente puternice, necenzurate, curajos, pasional și capabil să-și descătușeze dorința de autocunoaștere.
Alergătorul își impinge limitele cu fiecare antrenament și cursa, doar pentru a se redescoperi, pentru a da la o parte toate straiele puse care chiar el, cei din jur sau mediul în care trăiește.
Alergătorul este cel care acceptă că este singur în fiecare alergare, indiferent de câți susținători are sau nu pe margine.

În 2012 am auzit povestea unui ultramaratonist care și-a ales drumul prin Sahara. Despre el vorbea cu pasiune un prieten de-al lui. Pasiunea și povestea l-au transformat ușor dar sigur și pe povestitor într-un maratonist.
În 2013 l-am auzit pe cel care a devenit maratonist povestind despre frica care l-a mânat să alerge și să se înscrie la Transmaraton. Vorbea despre aceasta frică cu multă frică în glas. Însă din tot discursul despre frică la mine a ajuns altceva: curajul de a te înscrie, a alerga și pasiunea pentru ceea ce faci.
Așa că în 2014 am participat la cea de-a treia ediție Transmaraton, proba semimaraton.

Transmaratonul nu este o cursă oarecare, proba la care te înscrii depinzând în bună parte de antrenament.
Transmaratonul este cursa fiecărui participant dornic de a se cunoaște mai bine. Transmaratonistul este dispus să învețe cu fiecare pas pe care îl face că natura e sora mai mare. Ea știe mai bine care și unde ne este locul, știe care ne sunt putințele și neputințele, ea ne lasă să ne facem traseu prin ea, dar tot ea e cea care ne spune stop, până aici!

Când am început să alerg pe Transfăgărășan, am pornit umilă, cu capul plecat și atentă să nu treacă vreun Km pe care îl alerg fără să mulțumesc cerului că sunt acolo și că pot.

Am plecat printre ultimii de la start. Obiectivul nu a fost de timp ci de a descoperi ce și cât pot duce. Cu privirea plecată vedeam picioarele care pășeau pas după pas. Urechile auzeau propria respirație ca un cântec care se autocorecta cu fiecare pas făcut. Frica a apărut si ea, când după primii 7 km am ajuns la partea cea mai spectaculoasă dar și cea mai grea a traseului. De fiecare dată când ridicam privirea ca să văd cât mai am până sus înghețam de frica că nu voi reuși. Imaginea celorlalți alergători aflați pe 2 sau 3 serpentine mai sus se micșora din ce în ce mai mult. Asta nu putea să însemne decât că mai e mult până acolo sus.

Însă totul a reintrat in ritmul potrivit când am renunțat să mă mai copleșesc cu frici și când am decis să caut și să iau din această cursă lucrurile care îmi dau putere.

Prin urmare am ridicat privirea și m-am uitat în spate. Așa am văzut cât de frumoși sunt versanții muntelui, cât de înalți sunt brazii, cât de frumos este peisajul și inevitabil cât am reușit să alerg deja. Cu fiecare serpentină urcată spre vârful de peste 2000 m altitudine, le mulțumeam picioarelor că rezistă și pot, lui Dumnezeu pentru că eram acolo, soarelui că mă încălzea și antrenorului care a decis în ultimele 2 săptămâni că cele mai bune prietene ale mele sunt treptele și intervalele.

Când am ajuns la tunel, timpul s-a dilatat. Frigul și întunericul mă făceau să cred că nu vei reuși, iar că tunelul acela este de cel puțin 5 km. Mă întrebam ce caut aici, de ce mă chinui atât de mult. Însă la un momentdat am zărit lumina și mi-am amintit de toate lucrurile minunate care sunt afară. Am început să alerg mai cu spor, dorindu-mi doar să ajung din nou la “lumină”.
Iar la ieșirea din tunel începusem chiar să prind și puțină viteza. Entuziasmul era mare, însă corpul l-a domolit repede odată cu atenționarea genunchilor și a ficatului că e prea mult și prea brusc. Am continuat să alerg fără oprire admirând și de partea aceasta a muntelui frumusețea naturii.

Frica era acum o dorință de a trece linia de finish. Cu fiecare serpentină coborâtă prindeam din ce în ce mai mult curaj. Îmi repetam vorbele bunicii: “Mult a fost, puțin a mai rămas!” și cu zâmbetul pe buze coboram.
Îmi închipuiam cât de frumos ar fi fost să am susținători la finish, însă, nicidecum întâmplător, am venit singură.
Cursa aceasta a fost “aranjată” cumva ca să o trăiesc cap-coadă singură, fără susținători la fața locului. Singură aveam de descoperit ce e în “tunel”, ce mă așteaptă afară din “tunel”, de unde am plecat și care este destinația.

Am trecut linia de finish cu cel mai mare zâmbet pe care l-am avut vreodată pe chip de când alerg. Experiența a fost năucitoare, iar anul viitor o vreau pentru mai multe ore. Transmaratonul este o cursă unde descoperirile cer un efort considerabil, însă satisfacția de la final este mare cât muntele în sine.
Inainte se start la Transmaraton

Inainte de start la Transmaraton

Finish Transmaraton

Cu medalia de la Transmaraton


3 Comments

RSS feed for comments on this post | TrackBack URL

  1. Comment by Michel Marguery
    06.10.2014 - 16:37

    Bravo a usted de un companero de compostella

  2. Comment by Eugenia
    12.10.2014 - 01:46

    @Michel: Muchas gracias mi companero de compostella :)Besos y abrazos!

  3. Comment by lavinia
    23.01.2015 - 13:50

    Foarte bine scris! Citind aceste randuri aproape ca am trait si eu emotiile pe care le-ai avut.


Leave a comment

  • September 2014
    M T W T F S S
    « Jul   Oct »
    1234567
    891011121314
    15161718192021
    22232425262728
    2930  
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro