Cacabelos – Vega de Valcarce: ziua lui Zoe cea barbata

Published by Eugenia 30.06.2014 - 09:00 in blog,Camino de Santiago

“Zoe, fii barbata!” – o sintagma pe care am auzit-o de multe ori in copilarie. Asa ca m-am conformat si multi ani la rand am fost mai mult barbata, desi acum am descoperit in adancul sufletului ca mi-as fi dorit sa fiu mai mult Zoe.

Am reusit sa plecam destul de devreme din Cacabelos, dupa un mic dejun cu suc de portocale, oua ochiuri si paine prajita.
Soarele era pe cer, insa la fel si norii. Asa ca am pus la indemana pelerinele, desi ma rugam mereu sa nu ne mai ploua. Indicatorul de la iesirea din oras ne anunta ca mai avem doar 220 de Km pana la Santiago. Putin, nu?

Maurizio iar a avut motorase la picioare, asa ca a luat-o inainte. Am deja impresia ca atunci cand raman in urma lui voi cunoaste alti oameni minunati. Azi a fost ziua brazilienilor, Mario si ginerele lui Andreas. Ii intalnesc in fata usii Iglesiei de Santiago din Villafranca. Nu este orice usa. Se numeste Puerta del Perdon si este o copie fidela a usii principale a catredralei din Santiago. Se spune ca pe aceasta usa intrau pelerinii foarte bolnavi, primind aceasi binecuvantare ca si cei care reuseau sa ajunga la Santiago.
In timp ce fotografia usa, Mario ne povesteste ca Puerta del Perdon din Santiago este deschisa pelerinilor doar in anii sfinti, cand 25 iulie este intr-o zi de duminica. In acesti ani, toti pelerinii intra in catedrala pe aceast usa, primind astfel iertarea mult cautata si dorita.

Continuam sa mergem alaturi multi kilometri si aflu povestea lui Mario despre aceasta calatorie. Are 60 de ani si si-a dorit din tinerete sa ajunga la Santiago. Insa momentul calatoriei efective s-a lasat asteptat. Cu toate astea, si-a creat propriul documentar despre Camino de Santiago. Stie fiecare etapa, ce poate vedea in fiecare oras prin care trece, stie unde nu vrea sa se opreasca sau la ce albergue vrea sa inopteze. Stie tot.
Continua cu povestea si imi spune ca anul trecut la un pranz in familie a inceput sa vorbeasca celor prezenti cu toata pasiunea acumulata in ani despre Camino. Urechile ginerelui sau au fost cele mai deschise, iar la finalul mesei il intreaba: “Mario, daca tu iti doresti sa mergi atat de mult la Santiago, vreau sa vin si eu cu tine.” In aceeasi zi, Andrea il anunta ca a cumparat deja biletele de avion pentru luna iulie. Asa ca s-au pus pe planificat. Anul trecut au inceput in Saint Jean Pied-de Port si au mers pana in Burgos. Anul acesta continua cu cea de-a doua bucata, Burgos-Santiago de Compostela.
Acum stiu amandoi totul. Au o planificare exacta si detaliata, nu cu mai mult de 25-28 de km pe zi, cu alberguri alese inca din Brazilia si cu o bucurie care li se citeste pe chipuri.

Invat de la ei ce este organizarea si cat de mult te poti bucura de ceea ce traiesti, daca esti atent la detalii si stii ce ai de facut. In final simt ca pentru mine, acest stil de viata mi s-ar potrivi doar pe alocuri, fiindu-mi mult mai pe plac surprizele si ineditul:)

Calatoria de azi a fost cam dureroasa. Desi am incaltari noi, tot am basici pe la picioare. Si asta, pentru ca mi-am ales sosetele gresite 🙁 Asa ca am mers destul de incetisor.

Inainte de a ajunge la albergul municipal din Vega de Valcarce, o statuie cu apostolul ne arata ca am parcurs 559 de km de la Roncesvalles si ca mai avem doar 190 de Km pana la Santiago.
Albergul este vechi si ponosit, dar este gestionat de o doamna tare draguta. De la ea aflu unde gasesc un bar cu un televizor care sa transmita finala de tenis a Simonei Halep cu Maria Sharapova.

Imediat ce las bagajul, gasim restaurantul, ne instalam pentru a o urmari pe Simona, care a fost absolut superba. Imi doresc ca toti cei care au urmarit aceasta finala de Roland-Garros sa fie fost inspirati de performanta Simonei si de Simona insasi.

Insa cu toata fericirea pe care am simtit-o in tmpul meciului, atunci cand s-a terminat partida, am mers cam pe un picior catre albergue. Piciorul stang ma durea foarte tare, insa nu stiam de ce anume. Inainte de a intra la dus am aflat si de ce: o mare basica interna plina de sange localizata chair in talpa.
In timpul dusului fierbinte m-a apucat un pic de panica: ce fac, cine ma ajuta, cum merg eu maine alti 30 de km si tot asa. Pana la final imi zic: “Zoe, fii barbata, te vei descurca cumva!”
Decid sa-l sun pe Paul ca sa imi explice cum se “lucreaza” pe o basica. Am instrumentarul necesar, insa curajul inca se lasa asteptat. Intreb eu in albergue daca e cineva medic sau asistent medical, insa singura asistenta prezenta refuza, spunandu-mi ca ii este frica sa deschida asa ceva intr-un mediu nesteril.
Ma mai invart odata cu bisturiul, betadina, compresele dupa mine si pana la urma strang tare din dinti, ma asez pe scaun si incep sa tai. Reusesc sa nu-mi rup dintii in timp ce tai si respir pana cand tasneste. Fericita ca am ajuns la sursa suferintei apas si mai tare si mai tare. Privirile disperate ale lui Maurizio ma sperie putin. Asa ca il sun din nou pe Paul cu care desfasor urmatoarea scurta conversatie:
Eu: Hai ca am supravietuit. Acum ce fac?
Paul: Ce sa faci? Tai mai mult! Ca doar nu vrei ca maine de dimineata sa o iei de la capat. Succes!

Zis si facut. Tai in continuare, chiar si intr-un al doilea loc, ca sa ma asigur ca a doua zi voi reusi sa urc muntele cel mai munte de pe Camino.
Asa ca da, azi am fost si Zoe si barbata! Cred ca acesta combinatie imi vine mai bine!

Buen Camino!IMG_1551

IMG_1552

IMG_1555

IMG_1556

IMG_1557

IMG_1558

IMG_1560

IMG_1561

IMG_1565


No Comments

RSS feed for comments on this post | TrackBack URL

No comments yet.


Leave a comment

  • June 2014
    M T W T F S S
    « May   Jul »
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    30  
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro