Primul maraton, de neuitat si despre oameni

Duminca, 5 octombrie 2014 am alergat primul maraton, la final ajungand intreaga, fericita si cu multi oameni minunati alaturi. Experienta a fost desavarsita si am sa v-o povestesc pe rewind 🙂

Pe drumul inspre metrou, cam la 6 ore de la start, i-am incurajat pe ultimii maratonisti care se indreptau spre finish, un domn japonez de 75 de ani si o domnisoara cu un zambet pe fata mai mare decat Casa Poporului. Pentru ei cu siguranta cursa a fost grea, asa ca noi toti, cu mic si mare ii aplaudam si ii felicitam. Bravo!

La putin timp, tot pe acelasi drum revad tricoul unui domn, mai varstnic pe care era desenate 2 bule. Pe una scria +100 si mai in dreapta +200. Ma opresc, il fellicit si incepem sa vorbim. Se numeste Karl, vine din Suedia, Stockolm mai exact, are 72 de ani, este la al doilea maraton in Bucuresti si la al … 238 lea maraton din viata lui.
“I’m in this business for more than 30 years and I ran 238 marathons.”
“WOW, congratuations sir. What a life you have!”
…
“But tell me Eugenia, did you enjoy your day? Cause this is the most important think!”
“Oh, yes sir, I did enjoy it with every km.”
Apoi ma intreaba in cat timp am terminat. Afla ca am facut-o cu 30 de minute inaintea lui si maraie printre dinti ca l-am batut. Nu-mi vine a crede, omul are 72 de ani!!!
Mai vorbim putin, dorindu-mi sa ajung asa la 72 ani si apoi pornim agale fiecare pe drumul lui.

Da, ce poveste, ce om minunat, ce moment de inspiratie.
Poate fi vorba de alergare, de timpii scosi, de antrenament, insa mai presus de toate e vorba de placerea cu care alergi.

Maratonul asta a fost primul dintr-un sir lung pentru care ma voi lupta. A fost greu, mai ales la a doua tura, insa finalul a fost apoteotic, cu sprintul de pe ultimele sute de km, fara deshidratari, crampe sau dureri. Iar pentru modul in care a functionat azi corpul meu ii multumesc antrenorului Paul Dicu. Stie al naibii de bine ce face.
Chiar daca de multe ori comentez la antrenamente, inca nu l-am facut sa plece acasa pentru ca nu am executat ce zice. Stie cat sa impinga limita fara a ma sfarama. Multumesc Paul si ca m-ai suportat vreo 30 de km :).

Si pe 5 octombrie a fost vorba despre oameni. E uimitor sa vezi cati oameni alearga, indiferent cat de intreg le e corpul sau nu. Da, maratonul asta mi-a aratat ca limitele pe care ni le trasam singuri sunt doar ale noastre, fiecare parand mai indraznet sau nu in trasarea lor.

Poti sa ai 72 de ani si sa alergi.
Poti sa ai paralizie si totusi alergi cu mainile.
Impingi un carucior cu un copil rabdator in el si alergati impreuna.
Ai 18 ani, esti olimpic si alergi.
Ai super incaltari sau esti descult, alergi.
Ai sosete de compresie sau costum de pisicuta, alergi.
Esti la primul maraton sau la al 238-lea, alergi.

Oamenii sunt diferiti. Fiecare om are o poveste de spus. Am incercat sa citesc cateva azi si sa imi iau din ele ce e pentru mine. Si am luat!

Insa ce e fascinant e ca astfel de momente de nebunie pura pentru unii, pentru mine alergarea de anduranta este ceva pe care mi-l mai doresc, inca odata si inca odata si inca odata.
Voi rezista atata timp cat fac lucrurile corect, voi munci si I will enjoy it!