Știu mulți oameni care s-au pus pe alergat la maratoane, transmaratoane, fiecare pentru motivele lui. Unii pentru a deveni mai suplii, alții pentru că iubesc sportul, alții pentru a simți disconfortul și a-și testa limitele.
Pe 7 august 2013, în cadrul evenimentului Spijinirea Alăptării: Aproape de Mame, Sabin a ținut un speach motivațional care m-a impulsionat să îmi fac curaj și să reîncep să alerg. Am mai avut o tentativă în Piracanga, bucurându-mă de frumusețea oceanului.
Așa că de 2 săptămâni alerg. De ce o fac? Pentru că mi-e dor de sport și performață și pentru că anul viitor vreau să ajung să bat pas după pas cei 800 Km de Camino de Santiago.
Aseară am descoperit un blog foarte fain, Linia de finish. Într-unul dintre articole am citit că le este recomandat alergătorilor să privească înainte și nu în “ochinci”. Așa că azi de dimineață am aplicat tehnica de respirat cu capul sus și privirea înainte. Inevitabil, am început să observ oamenii cu cre mă întâlneam. Și ce credeți că am văzut pe parcursul primilor kilometrii alergați? Fețe obosite, încruntate, deși era doar 8:00 AM, priviri plecate în pământ sau pierdute în ecranele telefoanelor.
Așa că am dat start proiectului “ALERG ȘI ZÂMBESC“, zâmbindu-le tuturor oamenilor întâlniți pe traseul de alergat.
Nu am făcut niciun fel de selecție: alergători, bicicliști, un bebeluș plimbat cu căruciorul, domni îmbrăcați în costum, doamne care măturau aleile parcului, bunici, domni care pescuiam pe malul lacului, doamne elegante care mergeau către cine știe ce corporație.
Când mi-a venit ideea mi s-a părut genială. Îmi și imaginam energia oferită de toate zâmbetele primite înapoi la fiecare metru alergat. Asta era în capul meu, pentru că în realitate am primit maxim 5 zâmbete înapoi de la cei peste 30 de oameni întâlniți cu privirea de dimineață. Și da, m-am bucurat enorm pentru fiecare zâmbet primit și le-am mulțumit!
Însă reacțiile oamenilor mi s-au părut uimitoare:
– majoritatea domnilor, în momentul în care îmi întâlneau privirea zâmbăreață, plecau imediat ochii în pământ, întrebându-se probabil “Ce are și nebuna asta de îmi zâmbește!”
– 2 doamne, mai în vârstă ce-i drept, mi-au răspuns zâmbetului natural, firesc
– bebelușul plimbat de tatăl lui era cu gura până la urechi
– doamnele corporatiste îmi aruncau priviri încruntate
– un alergător și o alergătoare mi-au zâmbit într-un ultim moment de contact vizual
Și cum zicea Sabin, să vezi ce reacții au când îi saluți. Joi o să încerc și vă povestesc 🙂
Foarte frumos! Avem nevoie de oameni ca tine! Poate la început nu o să fie prea multe zâmbete primite înapoi, dar încet-încet oamenii o să îţi răspundă, ăsta e răspunsul automat, instinctiv. Doar că acum sunt surprinși, neîncrezători, suspicioşi. Dar vor ajunge la destinaţie, iar apoi seara acasă. Şi îşi vor da seama că au avut o zi mai bună decât ieri pentru că au primit cadou un zâmbet de dimineaţă. Unora le va părea rău că nu ţi-au răspuns şi o vor face mâine, sau poimâine, când se vor bucura să te întâlnească.
nu zambeau pentru ca probabil erau gelosi. Ei la ora aceea mergeau la munca,iar tu puteai sa te bucuri de vremea frumoasa si racoarea diminetii.
Lasand gluma deoparte, nu cred ca erau obisnuiti sa le zambeasca lumea straina…fiecare cu drumul lui.
care joi? ca una a trecut deja, iar io stau cu sufletul la gura sa aflu cum reactioneaza romanu la un salut binevoitor.
@Iustina: Merci de incurajari Iustina! Stiu ca unii oameni nu sunt obisnuiti cu astfel de gesturi, insa incet incet cred si eu ca isi vor schimba parerea. Altii devin chiar prietenosi dupa o astfel de interactiune si cand ne reintalnim pe cealalta parte a Herastrului ma incurajeaza , ceea ce da nastere la un schimb de urari pe ritm de alergare 🙂 Ce sa mai, imi plac oamenii!
@Stefan: Asa e Stefan, nu sunt obisnuiti cu astfel de gesturi, insa tocmai asta este provocarea mea, ca pe cei pe care ii intalnesc sa-i trezesc din amorteala 🙂
Eu ma mai salut cu lumea când sunt cu bicicleta. Şi în cazul ăsta, în oraş nu se obişnuieşte salutatul, e fiecare cu rutina lui zilnică. Dacă mă apuc să îi salut se uita ciudat pt că nu se obişnuieşte.
Am fost de exemplu pe bicicletă pe ruta Hamburg-Cuxhaven-Hamburg. A fost cam urât că a mai plouat pe parcurs, dar relaxant şi dificil în acelaşi timp, iar când întâlneam alţi ciclişti pe şoseaua pt biciclete, ne salutam reciproc.
M-aş reapuca de alergat. Mă bate gândul să particip la un maraton, până acum am alergat max 5km. Treaba este că mi se pare plictisitor 🙁