Printre arborii de cacao

Duminică seara, destul de târzior ne trezim cu Florian acasă care ne ameninţă: “Am să vă spun ceva care nu cred că o să vă placă!” Hmmm… “Oare care o fi baiul?” – mintea mea reacţionă. Florian: “Mâine de dimineaţă vrem să mergem la Hugo. Pe aici aşa se întâmplă lucrurile, ne hotărâm şi plecăm. Deci, mergem?” Noi: “Mergem, mergem, că ş-aşa nu aveam nimic de făcut” 🙂

Aşa că luni, pe la 9:00 dimineaţa, ne-am luat bagajele şi am zbughit-o pe cărarea de nisip, mai mult alergând decât mergând către Casa do Sasha. Am fost întâmpinaţi cu urale: “Brazileros, brazileros!” – asta însemnând că am întârziat suficient de mult timp (aproape o oră de la ora stabilită de cu seară) ca nişte localnici adevăraţi.

Şi dacă înainte de plecare eram odihniţi, după runda de cumpărături în Itacare am ajuns la domeniul Pedra do Sabia destul de rupţi de oboseală.
Domeniul ăsta are vreo câteva sute de hectare de pădure tropicală, un lac mărişor, un râu, o cascadă, o şcoală pentru copiii localnicilor din zonă – Rosa dos Ventos, o grădină de plante medicinale, o “sală” de yoga, câteva căsuţe/bungalow-uri pentru turişti , mulţi pomi fructiferi, plante şi flori extrem de frumoase, un restaurant în aer liber ce oferă o privelişte de ţi se taie respiraţia şi o plantaţie adevărată de arbori de cacao.

La sosire am fost întâmpinaţi de proprietarul, don Hugo, un domn cald şi blând ce are gijă ca acest domeniu să rămână o rezervaţie naturală, aşa cum cere statul brazilian şi prietenul acestuia Enrique, de asemenea proprietarul unui domeniu învecinat.

Prima distracţie pentru toată trupa, mai puţin pentru mine-fotograful, a fost baia în lac.
Unii au înotat, alţii au sărit “bombă” de pe ponton iar copiii s-au bălăcit şi ei la malul mâlos al lacului printre peştişori pişcători de părinţi 🙂

După baie a urmat un prânz mai târziu: spaghete cu sos roşu şi mirodenii, care au fost delicioase. Cina însă a fost excelentă: o ciorbă de dovleac cu ceva buruiană locală de tip ştevie şi pâine de casă cu unt. Mirosul şi gustul pâinii de casă au desăvârşit gustul zemii, cum ar zice ardelenii. Aceeaşi pâine de casă cu unt, însoţită însă de data asta de papaya, aypym şi yam – 2 rude sud-americane ale cunoscutului cartof, au constituit mic dejunul, delicios şi consistent. Menţionez că Nadia trece de vreo săptămână printr-un puseu de creştere, aşa că a mâncat la 2 mese cam cât ar mânca poate un copil de vârsta ei într-o zi întreagă. Câmpenii s-au speriat de ea 🙂 şi pe alocuri şi noi.

După micul dejun, don Hugo ne-a dus să ne arate puţin plantaţia de arbori de cacao. Înainte de a intra efectiv în ea am văzut şi sauna, sala de masaj şi piscina domeniului; frumos pictate nu?

Plantaţia este de fapt parte integrantă a pădurii tropicale. Nu există ordine şi disciplină ca într-o plantaţie de pomi fructiferi, de exemplu. Arborii de cacao sunt şi ei prezenţi printre mulţi alţi arbori tropicali. Din ce am observat însă, nu peste tot e aşa, adică mai există şi zone mai ordonate 🙂

La un moment dat, don Hugo s-a oprit şi cu maceta din dotare a tăiat un fruct portocaliu pe care a început să îl taie pe jumătate, însă cu mişcări foarte delicate.

După ce a deschis fructul ne-a arătat şi oferit spre degustare boabele de cacao. Acestea sunt învelite într-o peliculă extrem de bună, cu un gust mai mult dulce decât acrişor. Gustul ni s-a părut a fi asemănător cu al unui alt fruct exotic, mâncat în Bali şi comercializat în România de cei la Kaufland, numit mangostan.

În jumătatea goală de teacă depozitam seminţele din care ulterior se extrage pudra de cacao.

Procesul, după explicaţiile lui don Hugo are următorii paşi: seminţele proapăt scoase din teaca fructului sunt uscate la soare, apoi manual le este îndepărtată pelicula gustoasă de care povesteam, urmând ca ulterior să fie prăjite şi măcinate pentru ca în final să rezulte pudra pură de cacao.

Mergând mai departe prin plantaţie, am ajuns la 2 arbori absolut impresionanţi: unul numit Jack tree şi altul care are un nume imposibil de reţinut 🙂 Primul este impresionant prin mărimea fructelor produse de mărimea unui pepene: Jack-fruits, iar cel de-al doilea prin mărime şi modalitatea de înmulţire. Cei care aţi văzut filmul “Avatar” poate vă veţi aminti de “The Tree of Life”; nouă ni s-a părut izbitoare asemănarea. Acest copac îşi întinde rădăcinile mult pe sub pământ şi când găsesc un anumit copac, al cărui nume nu l-am reţinut, ies la suprafaţă şi dau naştere unui alt Tree of Life care creşte în jurul copacului gazdă. Nu fac niciun fruct, rolul lor fiind acela de a popula pădurile tropicale.

După o asemenea plimbare a urmat un prânz pe măsură: mâncare de banane, linte verde cu ceapă, salată de varză roşie cu dressing de ceapă roşie, orez integral şi soia cu ceapă verde. Fiecare farfurie era o adevărată fantezie de culori, mirosuri şi arome. Nadia a mâncat din nou de ne-a speriat: aproape 2 castronele 🙂

Am descoperit că în Brazilia, bananele sunt de muuulte tipuri: unele dulci şi ceva mai mici decât în România, care însă au un gust total diferit (adică mult, mult mai bun) decât cele de pe la noi, altele şi mai mici dar şi mai dulci, altele de gătit, lunguieţe folosite numai în prepararea mâncărurilor şi încă mai descoperim 🙂

După acest prânz minunat, ne-am strâns bagajele şi ne-am luat rămas bun de la don Hugo şi domeniul Pedra Do Sabia cu speranţa că îl vom mai vizita. Drumul înapoi până la Piracanga ne-a readus la viaţa pe care o trăim lângă “gară”. Vuietul oceanului ne reaminteşte constant de zgomotul unui tren ce intră/pleacă (d)intr-o gară.

În concluzie trăim cu adevărat şi asta ne ocupă tot timpul! Vi se poate întâmpla şi vouă, oriunde v-aţi afla!

[fblike]