La inceputul Camino-ului nu stiam la ce sa ma astept. Credeam ca pe parcurs o sa imi dau seama cum merg lucrurile, insa nu, fiecare zi aduce sentimente si trairi noi.
Ziua de azi a inceput devreme pentru ca avem un drum lung si nicidecum usor. Azi am urcat ultimul munte inainte de Santiago, munte care pare destul de abrupt atat la urcare cat si la coborare.
La scurt timp de la start intalnesc un mesaj care imi inspira gandurile.
Inima imi este cufundata de fericire. O fericire pe care imi este greu sa o descriu in cuvinte. O simt din plin mai ales cand ajung aproape de varful cel inalt al traseului de azi.
Ascult cele 3 albume ale lui Amy Macdonald de mai bine de 6 luni. Dintr-o oarecare intamplare si coincidenta ascult pentru prima data chiar azi, acum si aici melodia “What hapiness means to me” Asa ca ma opresc, ascult, miros, vad si simt cu fiecare celula a corpului FERICIREA!
https://www.youtube.com/watch?v=rYbWq2x9aW8
Priveslitea este absolut incredibila, iar lacrimile isi fac drum pe obraji si se unesc in barbie. E foarte bine si totodata eliberator, incredibil si unic!
Simt locul si momentul ca pe punctul culminant al calatoriei. Asa ca ma las in voia Lui intru totul!
Dupa cativa kilometrii ajung in O Cebreiro, primul oras din regiunea Galicia, mult asteptata si promovata ca fiind cea mai frumoasa de pe Camino.
Se spune ca in biserica Santa Maria la Real a fost adapostit The Holy Grail, cupa din care Isus a baut vin la Cina cea de Taina.
De asemenea, aici s-a nascut si Parintele Elias Valiná Sampedro, cel care este responsabil cu sageata galbena dupa care se ghideaza pelerinii pe Camino, dar si bornele de ciment care marcheaza Camino-ul in Galicia.
Pe de cealalta parte, a corpului, suferinta incepe sa apara si sa se instaleze din ce in ce mai tare. Dupa ce cu o seara inainte am taiat si am tot taiat, azi piciorul a decis sa calce intr-o asemenea maniera incat sa protejeze zona afectata. Asa ca incepe sa doara tare, insa mai am de mers inca vreo 13 km. Ii merg incet, foarte incet si simt ca nu mai pot. Ma opresc si trimit mesaje ca nu mai pot si ca nu mai vreau sa fac un pas! In timp ce plang cu sughituri, incep sa traiesc un nou punct culminant, cel al suferintei fizice. Este cumplit, dar cu toate astea continui si nu ma opresc.
Undeva in suflet stiu, ca oricat de dureros ar fi, am nevoie sa continui ca altfel va durea si mai tare. Dupa 10 ore de mers reusesc sa ajung la albergue-ul din Fonfria. Aici il intalnesc pe Maurizio care imi rezervase un pat. Singurul lucru pe care reusesc sa-l fac este sa imi spal picioarele, sa ma dezbrac si sa ma bag in sacul de dormit. Dupa 3 ore ma trezesc si constat ca nu pot pune in pamant piciorul stang. Asa ca raman cuminte in sacul de dormit pana la ora mesei. Acolo ajung in carca lui Maurizio si nu ma ridic de pe scaun.
Restaurantul este de fapt un fanar transformat. Este circular, acoperit cu paie, iar in centru are un semineu care scoate fumul printr-un burlan gros. La masa il cunoastem pe Pedro, bucatarul cubanez care vine aici 6 luni pe an ca sa gateasca pelerinilor. Azi ne-a pregatit supa galeaga si carne de vita cu mancare de mazare. Vinul rosu nu lipseste nici el, iar ca desert primim o felie din vestita Tarta Santiago, o tarta de migdale foarte dulce.
Dupa masa ajung in albergue si decid ca de dimineata sa iau autobuzul pana in Sarria, pentru ca inca nu pot pune piciorul stang in pamant. Ma asteapta o noapte si o zi de repaus inainte de ultimii 100 de kilometrii.
Buen Camino!
