Dupa o noapte in care nu am dormit prea mult sau bine din cauza vantului puternic, la 06:00 s-a dat trezirea. Dupa cat frig simteam venind de afara nu prea aveam tragere de inima sa o iau din loc. Dar cale de intoarcere nu exista, asa ca am strans bine dintii, mi-am aruncat rucsacul pe spate, mi-am scos betele si am plecat.
Azi, primul stop este Cruz Ferro, unul dintre cele mai inalte puncte de pe intregul Camino, un pic peste 1500 m altitudine. Aici se afla un monument, un stalp de lemn ce dateaza inca de pe vremea Celtilor, in varful caruia se afla o cruce. Rolul acestui monument este acela de a “usura” pelerinii de pietrele si diversele obiecte simbolice aduse de acasa sau culese de pe drum.
Odata cu aceste pietre fiecare pelerin lasa in grija lui Dumnezeu multe mesaje, ganduri, temeri sau dureri sufletesti.
Emotiile m-au cuprins doar vazandu-l din departare. Si cu cat ma apropiam mai mult cu atat erau mai intense.
Dupa ce am lasat ce aveam de lasat acolo am continuat drumul, tot pe varfuri. Si fiind la inaltime, am simtit din nou puterea naturii si in special a vantului. In timp ce infigeam binele betele in drum ca sa reusesc sa inaintez, ma uitam in jos si am vazut si simtit puterea naturii. Aici, sus pe varfuri, plantele sunt cel mai bun exemplu atat al supunerii in fata naturii, cat si a unei enorme puteri de a-i rezista. Aici am invatat ca atata timp cat voi avea radacinile puternic infipte in pamant, nici cel mai puternic vant nu ma va clinti din loc.
Drumul a continuat cu o coborare destul de lina si placuta, sub un cer plin de nori adorabili, transformati in OZN-uri.
Cand am ajuns in Molinaseca, picioarele erau bine incalzite si imi era greu sa ma opresc. Asa ca l-am salutat din mers pe Miguel, francezul de 69 de ani intalnit pentru prima data in Hontanas, am facut cateva fotografii si am continuat pana in Ponferrada. Aici, Templar Castle este atractia orasului, si pe buna dreptate.
Dupa ce am traversat intregul oras, ne-am oprit sa bem o cafea pentru a mai prinde niste puteri in fata celor 16 km pe care ii mai avem de mers pana in Cacabelos. Numai bine, ca la putin timp, norii care s-a adunat toata ziua s-au pus pe ploaie. Uau, si ce ploaie a urmat. Insa slava Domnului ca eram la adapost.
Ajungand cam tarziu in Cacabelos, am avut o mica provocare de a gasi locuri de cazare. Insa pana la urma am inoptat la “La Gallega”, unul dintre cele mai faine alberguri de pana acum. Am foat doar 4 in camera si am avut propria noastra baie. Asta da lux, pe Camino 🙂
Cina am luat-o alaturi de Havier si Felipe, nepotul si unchiul barcelonezi care fac Camino-ul pe biciclete.
Seara s-a incheiat frumos si cu bine cunoscuta urare Buen Camino!
