Dimineata am plecat din albergue fara sa mancam, asa ca ne-am propus sa ne oprim in primul orasel/satuc.
Si bine am facut, pentru ca urmatoarea oprire a fost in Valdeviejas unde am poposit in Messon El Llar.
Cand am intrat toate simturile s-au trezit. Urechile au inceput sa asculte Vivaldi, nasul sa se bucure de mirosul mancarii proaspete, ochii sa se mire de portiile neobisnuit de mari ale bucatelor, iar gura tanjea sa savureze un bocadillo sau o tortilla con patatas sau un croissant.
Insa sufletul s-a bucurat cel mai tare cand singura prezenta umana era reprezentata de o doamna foarte simpatica, vesela si dornica sa ii ofere fiecarui pelerin exact ce are nevoie.
Uitandu-se la mine ma intreaba cate kilograme am pierdut de cand merg si ca stie exact ce o sa-mi dea. Asa ca imi pune un pahar cu un smothie verde cu spanac, broccoli, spirulina si multe alte bunatati si un alt pahar cu suc de fructe pe care il prepara in timp ce imi povesteste cat de importanta este mancarea pentru pelerini.
In timp ce o ascult oarecum ma sperii, pentru ca este a doua persoana care insista sa mananc doar uitandu-se la mine.
Ii cred, pentru ca stiu ca am slabit si mai mult fata de cum am plecat de acasa.
In speranta ca incep sa pun pe mine chiar de aici, din Messon El Llar, iau cele doua pahare si o portie de empanada, un fel de placinta foarte buna si ma asez la masa. Devorez smothie-ul si mai apuc sa fotografiez sucul de fructe.
Cu un astfel de mic dejun pornim ca din pusca la drum, Maurizio fiind pe modul turbo. Fotografiez cate un bar, o biserica, o padure putin ciudatica si desprinsa parca din filme. Totodata, ma bucur ca este soare si gustarea mi-o iau intr-o poienita unde mangai iarba si o las sa-mi gadile picioarele obosite.
Foncebadon este un satuc parasit unde acum mai sunt cateva alberguri si un restaurant.
Pentru ca Maurizio nu mancase nimic de pranz mergem la restaurantul medieval din sat. Atmosfera e foarte placuta. Oamenii sunt extrem de veseli si binedispusi, muzica medievala foarte faina, iar farfuriile pelerinilor sunt pline cu mancaruri delicioase dupa incantarea de pe fetele lor.
Eu iau doar o supa de tartaguta, care este absolut delicioasa. Tartaguta intre timp a devenit o solnita ingenioasa 😉
Pentru prima data in acest camino stau intr-un albergue de tip donativo (donatie). Este de fapt o cladire anexa a bisericii care acum este in grija voluntarilor. Acum voluntarii sunt o familie de canadieni impreuna cu fetita lor.
Cina intr-un astfel de albergue este comunitara, toata lumea ajutand la pregatirea ei si apoi bucurandu-se impreuna de cele pregatite.
Ne simtim foarte bine si apoi mergem la somn.
Maine vom avea de urcat dinnou pe munte, asa ca Buen Camino!
