Strong sensations at the ocean’s shore|Senzaţii tari la mal de ocean

[lang_en]During the three weeks since we arrived in Piracanga, my weight “suffered”. I don’t know exactly how many extra kilos I’ve put on because I don’t have a weighter :), but I feel there are many.
What have I done about it in these three weeks? Maybe the easiest thing in the world: I wailed that I put on some weight.

It’s good though that I avoided the justifications. I could have blamed the bahian traditional food (Piracanga is situated in Bahia region of Brazil): rice with beans, smashed bananas or several types of potatoes, or even on the location change, right? 😉

Sunday night I realized that all this wailing isn’t helping me at all. Therefore I proposed myself to DO something. Therefore, Monday morning at 07:00 I put on my swimming suit, I kissed my husband and my child and I went running on the beach.

I was never a fan of running. When I had to choose other sports I played tennis, I swam or I “danced sportively” 🙂

But now and here, running seemed like a good idea. The view is sensational; the gorgeous ocean on one side and the mangrove forest on the other side. I know people that would like to give the streets they’re running on for a beach like this one. It would be a pity not to take advantage of it.

Having no training I took it easy. Easy it’s a way to put it because I chose, without wanting or knowing, the hardest way. Being high-tide, the sand on the beach was very soft and fine and my feet kept … in it. So I ran in total for about 20 minutes in series of 7-8 minutes with walking pauses of 2-3 minutes in between.

The sensations have been very nice and intense.
– I lived a part of what other people who are doing this for a while are describing, like Master Disconfort (Romanian) or Paul (Romanian), Nicolae’s friend 🙂
– I had time to be just myself and my mind where a lot of thoughts were running around. This happened until the eyes really saw the ocean and its beauty sent my mind “walking around”
– I felt that my entire body was working to take down the extra kilos and to bring back the state of good in myself.
– I screamed out the things that kept gathering in my restless mind. God, how good it felt when I screamed with my entire body!

After coming back to the start point (Nestor – the dog who was sleeping on the beach) I threw myself in the ocean’s waves and stood there until my breath got back to its initial rhythm.

Then, because the river was still big, still from high-tide, I crossed over with “barsa”, putting my arms to work as barsa only works if somebody is pulling the rope.

I got home running as “Moaca” was crying so loud after me that I heard her from three houses away. This got me nervous because I wanted that she is OK with her father and she won’t miss me during the 50 minutes I was away from home. Well, it wasn’t like that :(. But I hope that tomorrow the situation will change with regards to her and she will have fun at the house with her dad.

Now I start to feel how the muscular fever is installing in my whole body, but this will not stop me to maybe get on the beach and run tomorrow at 6:30.

“Have a strong wind!” I said to myself just like some dear people from home, from Romania would do.

P.S. Tomorrow I promise to take my photo camera for your enjoyment. Here they are.[/lang_en][lang_ro]În cele trei săptămâni de când am ajuns în Piracanga, greutatea mea a suferit. Nu ştiu exact cât de multe kilograme am în plus, pentru că nu am cântar :), dar simt că destul de multe.
Ce am făcut legat de asta în cele trei săptămâni? Poate lucrul cel mai uşor din lume: să mă vait că m-am îngrăşat.

Bine că am evitat faza cu justificările. Totuşi aş putea da vina pe mâncarea tradiţională bahiană (Piracanga se află în regiunea Bahia): orez cu fasole, piure de banane sau cartofi de toate felurile, sau pe schimbarea locaţiei nu? 😉

Duminică seara am realizat că tot văitatul ăsta nu mă ajută cu absolut nimic. Aşa că mi-am propus să FAC ceva. Drept urmare, luni dimineaţă la ora 07:00, mi-am pus costumul de baie, mi-am pupat soţul şi copilul şi m-am dus să alerg pe plajă.

Nu am fost niciodată fan alergat. Când am avut de ales alte variante de a face sport, am jucat tenis, am înotat, sau am “dansat sportiv” 🙂
Însă acum şi aici, alergatul mi s-a părut o idee bună. Priveliştea e senzaţională; oceanul superb pe o parte şi pădurea de mangrove de cealaltă parte. Ştiu oameni care şi-ar dori să dea stăzile pe care aleargă pentru o plajă ca asta. Ar fi păcat să nu profit de ea.

Neavând antrenament, am luat-o uşor. Uşor e un mod de a spune, pentru că de fapt am ales, fără să vreau şi fără să ştiu, varianta mai grea. Fiind flux (high-tide), nisipul de pe plajă era fin şi moale, iar picioarele mi se tot afundau în el. Aşa că am alergat în total vreo 20 de minute în reprize de 7-8 minute cu pauze de mers de câte 2-3 minute.

Senzaţiile au fost foarte faine şi intense.
– am trăit şi eu o parte din ce tot povestesc cei care fac asta de ceva vreme, vezi Master Disconfort sau prietenul Paul al prietenului Nicolae 🙂
– am avut timp să fiu doar eu cu mintea mea prin care forfoteau o multitudine de gânduri. Asta până când ochii au văzut cu adevărat oceanul a cărui frumuseţe mi-a trimis mintea la plimbare.
– am simţit că tot corpul muncea pentru a da jos surplusul de kilograme şi a readuce starea de bine în propria-mi piele.
– am mai scos prin urlete lucrurile care s-au tot adunat în mintea mea cea neobosită. Doamne, cât de bine m-am simţit când am urlat cu tot corpul.

După ce am revenit la punctul de start (câinele Nestor care dormita pe plajă) m-am aruncat în valurile oceanului şi am stat acolo până când respiraţia a ajuns la ritmul iniţial.

Apoi, pentru că râul era mare, tot din motive de high-tide, l-am traversat cu barsa, punându-mi astfel puţin şi braţele la lucru, pentru că ea circulă numai dacă cineva îi trage sfoara.

Am ajuns acasă tot alergând pentru că Moaca plângea atât de tare după mine că am auzit-o de la trei case mai încolo. Asta m-a agitat, pentru că îmi doream să fie OK cu tati şi să nu-mi ducă dorul în cele 50 de minute cât am fost plecată de acasă. Ei bine, nu a fost chiar aşa :(. Dar sper ca mâine situaţia să se schimbe în ceea ce o priveşte şi să se distreze acasă cu tati al ei.

Acum încep să simt cum febra musculară se instalează în tot corpul, însă asta nu mă va împiedica ca mâine dimineaţă la 06:30, poate, să fiu pe plajă şi să alerg.

“Vânt în pupă!” îmi spun şi eu la fel cum ar face-o şi câţiva oameni dragi de acasă, din România.

PS: Mâine promit să-mi iau şi aparatul foto cu mine pentru deliciul vostru. Iată-le.[/lang_ro]