Le Petit Bistro

Published by pedro 19.04.2011 - 16:29 in blog,hobbies,life,Piracanga,Travelling

[lang_en]Last Thursday I had the great pleasure to take my dear wife to a restaurant. And not any restaurant, but a french one. And not anywhere, but in Piracanga, at the end of the world that is this time on the coast of sunny Brazil. Yes, we didn’t even had to go out of the small eco-village that we live in for a month in order to fully enjoy the french cuisine.

This was possible due to the french couple Didier and Sandrine, that organized a “Petit Bistro” in their “Casa Piracanga”. They come here several times a year and they stay about 2-3 weeks, therefore such an event is not to be missed.[/lang_en][lang_ro]Joia trecută am avut deosebita plăcere să-mi scot nevasta la restaurant. Şi nu la orice restaurant, ci la un restaurant franţuzesc. Şi nu oriunde, ci în Piracanga, la capătul lumii aflat de data asta pe coasta însorită a Braziliei. Da, nici măcar n-a trebuit să ieşim din micuţul eco-village în care stăm de aproape o lună ca să ne bucurăm din plin de bucătăria franţuzească.

Acest lucru a fost posibil datorită cuplului francez Didier şi Sandrine, care au organizat un “Petit Bistro” în a lor “Casa Piracanga”. Ei vin pe aici de câteva ori pe an şi stau cam 2-3 săptămâni, aşa că o astfel de ocazie nu se putea rata.[/lang_ro]

[lang_en]When we got to their place (just to be clear, we walked for exactly 3 minutes from our house, enjoying on the way an almost full moon) we found the tables arranged and some of the people already there, ready to eat the smelly goodies of the french guys.[/lang_en][lang_ro]Când am ajuns la ei (să ne înţelegem, am făcut fix 3 minute de la noi de acasă şi ne-am bucurat şi de luna aproape plină) am găsit mesele aranjate şi câţiva meseni deja acolo, gata de înfulecat bunătăţile puturoase ale franţuzilor.[/lang_ro]

[lang_en]I found my way to the kitchen trying to catch the cooks in action, but the starters were already done. The plates were set and ready, just a few more people were missing.[/lang_en][lang_ro]Mi-am făcut drum înspre bucătărie, în încercarea de a-i prinde pe bucătari în acţiune, însă n-am reuşit pentru antreuri care erau deja gata. Farfuriile erau pregătite, doar mesenii mai lipseau.[/lang_ro]

[lang_en]Before starting to eat we were served with a drink made of bad quality white wine (Didier told us) and very sweet maracuja (passion fruit) liquor. The result was similar with Porto wine, more tasty, pretty good in the given circumstances.[/lang_en][lang_ro]Înainte de a mânca am fost serviţi cu o combinaţie de vin alb de proastă calitate (am aflat de la Didier) şi lichior de maracuja (adică fructul pasiunii) foarte dulce. Rezultatul a fost un fel de vin de Porto mai aromat, destul de bun în condiţiile date.[/lang_ro]

[lang_en]The guests slowly appeared, therefore the starters were served. A delicious tarte with some kind of melted cheese, tomatoes, herbs and olives:[/lang_en][lang_ro]Încet, încet mesenii şi-au făcut apariţia, aşa că am început să primim antreurile. O tartă delicioasă cu un fel de brânză topită, roşii, condimente şi măsline:[/lang_ro]


[lang_en]Besides that we’ve got a mini fruit-vegetable salad, with a tasty sauce and some raisins:[/lang_en][lang_ro]Pe lângă asta am primit şi o mini salată de legume-fructe, cu un sos gustos şi stafide:[/lang_ro]


[lang_en]The starter came with a white and cold wine (called Petit Bistro, of course). Everybody was drooling waiting for the main dish – fish made in the oven – dorado to be more precisely:[/lang_en][lang_ro]Antreul a fost asortat de un vin alb şi rece (Petit Bistro pe numele lui, evident). Cam toată lumea s-a lins pe degete în aşteptarea felului principal – peşte la cuptor – mai exact doradă:[/lang_ro]



[lang_en]The taste was excellent considering we didn’t have any fish for quite some time. The same white wine made this course smooth even if we were quite full. This is because we usually eat at dinner just a shake that we made out of fresh fruits with a bit of milk, mixed in the blender. Well, the french DINNER wasn’t over yet 🙂

And how could we go to a french restaurant without eating cheese? This time Didier and Sandrine picked up a ROLA of “Petit Brie”, served on a slice of home-made bread with raisins, together of course with a glass of red wine, Petit Bistro as well:[/lang_en][lang_ro]Gustul a fost excelent, având în vedete că nu mai mâncaserăm peşte de ceva vreme. Acelaşi vin alb l-a făcut să meargă ca uns deşi eram cam ghiftuiţi. Asta pentru că noi seara ne facem câte un shake din fructe proaspete amestecate cu puţin lapte în blender şi cam atât. Ei bine ospăţul franţuzesc nu s-a terminat 🙂

Şi cum puteam merge la un restaurant franţuzesc fără să mâncăm brânzeturi? De data asta Didier şi Sandrine au ales o rola de “Petit Brie”, servită pe câte o felie de pâine făcută în casă, presărată cu stafide şi bineînţeles cu câte un pahar de vin roşu, tot Petit Bistro:[/lang_ro]


[lang_en]When we were about to say that’s it, we saw more plates coming 🙂 This time it was the real desert (even though I knew that french usually eat cheese instead of desert).[/lang_en][lang_ro]Când să zicem şi noi că asta a fost tot, iată că s-au înşirat alte farfurii 🙂 De data asta a urmat chiar desertul (deşi eu ştiam că francezii mănâncă brânzeturi în loc de desert).[/lang_ro]

[lang_en]We received a small glass of mousse au chocolate, made by Sandrine herself, extremely good. Not too sweet, not too heavy, just perfect to enjoy together with some home made yoghourt (with a bit of maracuja on top) and a jam pancake:[/lang_en][lang_ro]Am primit câte un păhărel de mousse au chocolate, făcut chiar de Sandrine, extrem de bun. Nici prea dulce, nici prea greu, numai bun de savurat alături de un păhărel de iaurt făcut în casă (cu puţin maracuja pe deasupra) şi o clătită cu gem:[/lang_ro]

[lang_en]We can only thank Didier and Sandrine for a delicious meal. We are looking forward to the next Petit Bistro that will take place this Friday ;-)[/lang_en][lang_ro]Nu putem decât să le mulţumim lui Didier şi Sandrine pentru o masă delicioasă. Aşteptăm cu mare nerăbdare următorul Petit Bistro care va avea loc vineri 😉

Later edit: Se pare că spell-checker-ul a făcut câteva feste şi versiunea în limba română a fost “mătrăşită”. Am corectat acele mârşave erori 🙂 Mulţumim pentru înţelegere![/lang_ro]


Dobrestii.ro in 2 languages|Dobrestii.ro în două limbi

Published by pedro 17.04.2011 - 17:02 in blog,events,hobbies,Photos

[lang_en]Dear all,

Since we arrived in Brazil we mostly wrote in Romanian and this happened especially for our parents, that are reading our site and don’t know English. Now we added two flags in the top right corner of each post, so that everybody can enjoy our adventures 😉 We’ll start translating some of the earlier posts, so come back in the next few weeks to check them out!

Therefore if you see an article that is in Romanian, click on the British flag in the top right corner and you’ll see the English version.

Kisses to all of you!
Pedro, Eugenia & Nadia[/lang_en][lang_ro]Dragii nostri,

De când am ajuns în Brazilia am scris numai în limba română în special pentru ai noştri părinţi care nu se descurcă cu engleza. Acum am adăugat două steguleţe în partea din dreapta sus a fiecărui articol, în aşa fel încât toată lumea să se bucure de aventurile noastre 😉 Vom începe să traducem articolele în română, dar asta nu vă afectează aşa de tare 🙂

Prin urmare dacă vedeţi un articol în limba engleză şi nu ştiţi ce-i cu el, apăsaţi pe tricolorul românesc din dreapta sus şi veţi vedea versiunea în limba română.

Vă pupăm!
Pedro, Eugenia & Nadia
[/lang_ro]


Strong sensations at the ocean’s shore|Senzaţii tari la mal de ocean

Published by Eugenia 12.04.2011 - 12:50 in blog,life,Piracanga

[lang_en]During the three weeks since we arrived in Piracanga, my weight “suffered”. I don’t know exactly how many extra kilos I’ve put on because I don’t have a weighter :), but I feel there are many.
What have I done about it in these three weeks? Maybe the easiest thing in the world: I wailed that I put on some weight.

It’s good though that I avoided the justifications. I could have blamed the bahian traditional food (Piracanga is situated in Bahia region of Brazil): rice with beans, smashed bananas or several types of potatoes, or even on the location change, right? 😉

Sunday night I realized that all this wailing isn’t helping me at all. Therefore I proposed myself to DO something. Therefore, Monday morning at 07:00 I put on my swimming suit, I kissed my husband and my child and I went running on the beach.

I was never a fan of running. When I had to choose other sports I played tennis, I swam or I “danced sportively” 🙂

But now and here, running seemed like a good idea. The view is sensational; the gorgeous ocean on one side and the mangrove forest on the other side. I know people that would like to give the streets they’re running on for a beach like this one. It would be a pity not to take advantage of it.

Having no training I took it easy. Easy it’s a way to put it because I chose, without wanting or knowing, the hardest way. Being high-tide, the sand on the beach was very soft and fine and my feet kept … in it. So I ran in total for about 20 minutes in series of 7-8 minutes with walking pauses of 2-3 minutes in between.

The sensations have been very nice and intense.
– I lived a part of what other people who are doing this for a while are describing, like Master Disconfort (Romanian) or Paul (Romanian), Nicolae’s friend 🙂
– I had time to be just myself and my mind where a lot of thoughts were running around. This happened until the eyes really saw the ocean and its beauty sent my mind “walking around”
– I felt that my entire body was working to take down the extra kilos and to bring back the state of good in myself.
– I screamed out the things that kept gathering in my restless mind. God, how good it felt when I screamed with my entire body!

After coming back to the start point (Nestor – the dog who was sleeping on the beach) I threw myself in the ocean’s waves and stood there until my breath got back to its initial rhythm.

Then, because the river was still big, still from high-tide, I crossed over with “barsa”, putting my arms to work as barsa only works if somebody is pulling the rope.

I got home running as “Moaca” was crying so loud after me that I heard her from three houses away. This got me nervous because I wanted that she is OK with her father and she won’t miss me during the 50 minutes I was away from home. Well, it wasn’t like that :(. But I hope that tomorrow the situation will change with regards to her and she will have fun at the house with her dad.

Now I start to feel how the muscular fever is installing in my whole body, but this will not stop me to maybe get on the beach and run tomorrow at 6:30.

“Have a strong wind!” I said to myself just like some dear people from home, from Romania would do.

P.S. Tomorrow I promise to take my photo camera for your enjoyment. Here they are.[/lang_en][lang_ro]În cele trei săptămâni de când am ajuns în Piracanga, greutatea mea a suferit. Nu ştiu exact cât de multe kilograme am în plus, pentru că nu am cântar :), dar simt că destul de multe.
Ce am făcut legat de asta în cele trei săptămâni? Poate lucrul cel mai uşor din lume: să mă vait că m-am îngrăşat.

Bine că am evitat faza cu justificările. Totuşi aş putea da vina pe mâncarea tradiţională bahiană (Piracanga se află în regiunea Bahia): orez cu fasole, piure de banane sau cartofi de toate felurile, sau pe schimbarea locaţiei nu? 😉

Duminică seara am realizat că tot văitatul ăsta nu mă ajută cu absolut nimic. Aşa că mi-am propus să FAC ceva. Drept urmare, luni dimineaţă la ora 07:00, mi-am pus costumul de baie, mi-am pupat soţul şi copilul şi m-am dus să alerg pe plajă.

Nu am fost niciodată fan alergat. Când am avut de ales alte variante de a face sport, am jucat tenis, am înotat, sau am “dansat sportiv” 🙂
Însă acum şi aici, alergatul mi s-a părut o idee bună. Priveliştea e senzaţională; oceanul superb pe o parte şi pădurea de mangrove de cealaltă parte. Ştiu oameni care şi-ar dori să dea stăzile pe care aleargă pentru o plajă ca asta. Ar fi păcat să nu profit de ea.

Neavând antrenament, am luat-o uşor. Uşor e un mod de a spune, pentru că de fapt am ales, fără să vreau şi fără să ştiu, varianta mai grea. Fiind flux (high-tide), nisipul de pe plajă era fin şi moale, iar picioarele mi se tot afundau în el. Aşa că am alergat în total vreo 20 de minute în reprize de 7-8 minute cu pauze de mers de câte 2-3 minute.

Senzaţiile au fost foarte faine şi intense.
– am trăit şi eu o parte din ce tot povestesc cei care fac asta de ceva vreme, vezi Master Disconfort sau prietenul Paul al prietenului Nicolae 🙂
– am avut timp să fiu doar eu cu mintea mea prin care forfoteau o multitudine de gânduri. Asta până când ochii au văzut cu adevărat oceanul a cărui frumuseţe mi-a trimis mintea la plimbare.
– am simţit că tot corpul muncea pentru a da jos surplusul de kilograme şi a readuce starea de bine în propria-mi piele.
– am mai scos prin urlete lucrurile care s-au tot adunat în mintea mea cea neobosită. Doamne, cât de bine m-am simţit când am urlat cu tot corpul.

După ce am revenit la punctul de start (câinele Nestor care dormita pe plajă) m-am aruncat în valurile oceanului şi am stat acolo până când respiraţia a ajuns la ritmul iniţial.

Apoi, pentru că râul era mare, tot din motive de high-tide, l-am traversat cu barsa, punându-mi astfel puţin şi braţele la lucru, pentru că ea circulă numai dacă cineva îi trage sfoara.

Am ajuns acasă tot alergând pentru că Moaca plângea atât de tare după mine că am auzit-o de la trei case mai încolo. Asta m-a agitat, pentru că îmi doream să fie OK cu tati şi să nu-mi ducă dorul în cele 50 de minute cât am fost plecată de acasă. Ei bine, nu a fost chiar aşa :(. Dar sper ca mâine situaţia să se schimbe în ceea ce o priveşte şi să se distreze acasă cu tati al ei.

Acum încep să simt cum febra musculară se instalează în tot corpul, însă asta nu mă va împiedica ca mâine dimineaţă la 06:30, poate, să fiu pe plajă şi să alerg.

“Vânt în pupă!” îmi spun şi eu la fel cum ar face-o şi câţiva oameni dragi de acasă, din România.

PS: Mâine promit să-mi iau şi aparatul foto cu mine pentru deliciul vostru. Iată-le.[/lang_ro]


Printre arborii de cacao

Published by Eugenia 07.04.2011 - 22:15 in blog,Piracanga,Travelling

Duminică seara, destul de târzior ne trezim cu Florian acasă care ne ameninţă: “Am să vă spun ceva care nu cred că o să vă placă!” Hmmm… “Oare care o fi baiul?” – mintea mea reacţionă. Florian: “Mâine de dimineaţă vrem să mergem la Hugo. Pe aici aşa se întâmplă lucrurile, ne hotărâm şi plecăm. Deci, mergem?” Noi: “Mergem, mergem, că ş-aşa nu aveam nimic de făcut” 🙂

Aşa că luni, pe la 9:00 dimineaţa, ne-am luat bagajele şi am zbughit-o pe cărarea de nisip, mai mult alergând decât mergând către Casa do Sasha. Am fost întâmpinaţi cu urale: “Brazileros, brazileros!” – asta însemnând că am întârziat suficient de mult timp (aproape o oră de la ora stabilită de cu seară) ca nişte localnici adevăraţi.

Şi dacă înainte de plecare eram odihniţi, după runda de cumpărături în Itacare am ajuns la domeniul Pedra do Sabia destul de rupţi de oboseală.
Domeniul ăsta are vreo câteva sute de hectare de pădure tropicală, un lac mărişor, un râu, o cascadă, o şcoală pentru copiii localnicilor din zonă – Rosa dos Ventos, o grădină de plante medicinale, o “sală” de yoga, câteva căsuţe/bungalow-uri pentru turişti , mulţi pomi fructiferi, plante şi flori extrem de frumoase, un restaurant în aer liber ce oferă o privelişte de ţi se taie respiraţia şi o plantaţie adevărată de arbori de cacao.

La sosire am fost întâmpinaţi de proprietarul, don Hugo, un domn cald şi blând ce are gijă ca acest domeniu să rămână o rezervaţie naturală, aşa cum cere statul brazilian şi prietenul acestuia Enrique, de asemenea proprietarul unui domeniu învecinat.

Prima distracţie pentru toată trupa, mai puţin pentru mine-fotograful, a fost baia în lac.
Unii au înotat, alţii au sărit “bombă” de pe ponton iar copiii s-au bălăcit şi ei la malul mâlos al lacului printre peştişori pişcători de părinţi 🙂

După baie a urmat un prânz mai târziu: spaghete cu sos roşu şi mirodenii, care au fost delicioase. Cina însă a fost excelentă: o ciorbă de dovleac cu ceva buruiană locală de tip ştevie şi pâine de casă cu unt. Mirosul şi gustul pâinii de casă au desăvârşit gustul zemii, cum ar zice ardelenii. Aceeaşi pâine de casă cu unt, însoţită însă de data asta de papaya, aypym şi yam – 2 rude sud-americane ale cunoscutului cartof, au constituit mic dejunul, delicios şi consistent. Menţionez că Nadia trece de vreo săptămână printr-un puseu de creştere, aşa că a mâncat la 2 mese cam cât ar mânca poate un copil de vârsta ei într-o zi întreagă. Câmpenii s-au speriat de ea 🙂 şi pe alocuri şi noi.

După micul dejun, don Hugo ne-a dus să ne arate puţin plantaţia de arbori de cacao. Înainte de a intra efectiv în ea am văzut şi sauna, sala de masaj şi piscina domeniului; frumos pictate nu?

Plantaţia este de fapt parte integrantă a pădurii tropicale. Nu există ordine şi disciplină ca într-o plantaţie de pomi fructiferi, de exemplu. Arborii de cacao sunt şi ei prezenţi printre mulţi alţi arbori tropicali. Din ce am observat însă, nu peste tot e aşa, adică mai există şi zone mai ordonate 🙂

La un moment dat, don Hugo s-a oprit şi cu maceta din dotare a tăiat un fruct portocaliu pe care a început să îl taie pe jumătate, însă cu mişcări foarte delicate.

După ce a deschis fructul ne-a arătat şi oferit spre degustare boabele de cacao. Acestea sunt învelite într-o peliculă extrem de bună, cu un gust mai mult dulce decât acrişor. Gustul ni s-a părut a fi asemănător cu al unui alt fruct exotic, mâncat în Bali şi comercializat în România de cei la Kaufland, numit mangostan.

În jumătatea goală de teacă depozitam seminţele din care ulterior se extrage pudra de cacao.

Procesul, după explicaţiile lui don Hugo are următorii paşi: seminţele proapăt scoase din teaca fructului sunt uscate la soare, apoi manual le este îndepărtată pelicula gustoasă de care povesteam, urmând ca ulterior să fie prăjite şi măcinate pentru ca în final să rezulte pudra pură de cacao.

Mergând mai departe prin plantaţie, am ajuns la 2 arbori absolut impresionanţi: unul numit Jack tree şi altul care are un nume imposibil de reţinut 🙂 Primul este impresionant prin mărimea fructelor produse de mărimea unui pepene: Jack-fruits, iar cel de-al doilea prin mărime şi modalitatea de înmulţire. Cei care aţi văzut filmul “Avatar” poate vă veţi aminti de “The Tree of Life”; nouă ni s-a părut izbitoare asemănarea. Acest copac îşi întinde rădăcinile mult pe sub pământ şi când găsesc un anumit copac, al cărui nume nu l-am reţinut, ies la suprafaţă şi dau naştere unui alt Tree of Life care creşte în jurul copacului gazdă. Nu fac niciun fruct, rolul lor fiind acela de a popula pădurile tropicale.

După o asemenea plimbare a urmat un prânz pe măsură: mâncare de banane, linte verde cu ceapă, salată de varză roşie cu dressing de ceapă roşie, orez integral şi soia cu ceapă verde. Fiecare farfurie era o adevărată fantezie de culori, mirosuri şi arome. Nadia a mâncat din nou de ne-a speriat: aproape 2 castronele 🙂

Am descoperit că în Brazilia, bananele sunt de muuulte tipuri: unele dulci şi ceva mai mici decât în România, care însă au un gust total diferit (adică mult, mult mai bun) decât cele de pe la noi, altele şi mai mici dar şi mai dulci, altele de gătit, lunguieţe folosite numai în prepararea mâncărurilor şi încă mai descoperim 🙂

După acest prânz minunat, ne-am strâns bagajele şi ne-am luat rămas bun de la don Hugo şi domeniul Pedra Do Sabia cu speranţa că îl vom mai vizita. Drumul înapoi până la Piracanga ne-a readus la viaţa pe care o trăim lângă “gară”. Vuietul oceanului ne reaminteşte constant de zgomotul unui tren ce intră/pleacă (d)intr-o gară.

În concluzie trăim cu adevărat şi asta ne ocupă tot timpul! Vi se poate întâmpla şi vouă, oriunde v-aţi afla!

[fblike]


  • April 2011
    M T W T F S S
    « Mar   May »
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    252627282930  
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro