Logrono- Najera: ziua lacrimilor

E iar luni. Asta inseamna ca am inceput saptamana cu nr. 2 a uneia dintre cele mai spectaculoase si intense experiente de pana acum.

Totodata, etapa e lunga, cu 30km, deci corpul o sa simta cu advarat drumul.

Vreme mohorata, sufletul si el pe cale sa explodeze. Cu putin ajutor din partea lui Freddie, furtuna se dezlantuie. Ploaia incepe brusc si intens, cu lacrimi curgand siroaie, cu suspine, cu piept impietrit de durere, de furie, cu neputinta, cu regrete, cu reprosuri, frici si invinuiri.

Azi am plans, mult, foarte mult, pana cand nu am mai putut. Am plans pentru copilul din mine, pentru mama, fiica si pentru sotia ce sunt, si totodata nu sunt.

Am plans pentru trecut, pentru prezent si pentru viitor. Am simtit fiecare lacrima in fiecare celula a corpului, cu o durere care a intrecut orice durere fizica simtita vreodata.

Am plans pentru mine, pentru copii, pentru sot, pentru parinti, pentru fratele meu si pentru toti oamenii care au lasat o amintire in sufletul meu.

Am plans perioadele in care am facut lucruri pe care, poate, nu ar fi trebuit sa le fac, dar si pentru acele perioade in care ar fi trebuit sa fac ceva si am stat deoparte.

M-am invinuit, m-am pedepsit si m-am iertat si la fel am facut si cu ceilalti oameni din viata mea.

A fost o furtuna mare, pe care nu am sa o uit vreodata. Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat-o, pentru ca doar asa poate aparea soarele care ma hraneste.

Intr-adevar, pana cand nu treci prin durerea cea mai puternica nu ai cum sa te vindeci. Am retrait azi multe momente si am revazut si le-am vorbit multor oameni.

Chiar daca aparent credeam ca asta a fost, noaptea a adus repriza cu numarul 2, unde am mai reluat niste dureri.

Intr-un final am adormit, dar slava Domnului cu un zambet pe fata plansa.
Multumesc, multumesc ingerului pazitor!

Buen Camino!