Strong sensations at the ocean’s shore|Senzaţii tari la mal de ocean

Published by Eugenia 12.04.2011 - 12:50 in blog,life,Piracanga

[lang_en]During the three weeks since we arrived in Piracanga, my weight “suffered”. I don’t know exactly how many extra kilos I’ve put on because I don’t have a weighter :), but I feel there are many.
What have I done about it in these three weeks? Maybe the easiest thing in the world: I wailed that I put on some weight.

It’s good though that I avoided the justifications. I could have blamed the bahian traditional food (Piracanga is situated in Bahia region of Brazil): rice with beans, smashed bananas or several types of potatoes, or even on the location change, right? 😉

Sunday night I realized that all this wailing isn’t helping me at all. Therefore I proposed myself to DO something. Therefore, Monday morning at 07:00 I put on my swimming suit, I kissed my husband and my child and I went running on the beach.

I was never a fan of running. When I had to choose other sports I played tennis, I swam or I “danced sportively” 🙂

But now and here, running seemed like a good idea. The view is sensational; the gorgeous ocean on one side and the mangrove forest on the other side. I know people that would like to give the streets they’re running on for a beach like this one. It would be a pity not to take advantage of it.

Having no training I took it easy. Easy it’s a way to put it because I chose, without wanting or knowing, the hardest way. Being high-tide, the sand on the beach was very soft and fine and my feet kept … in it. So I ran in total for about 20 minutes in series of 7-8 minutes with walking pauses of 2-3 minutes in between.

The sensations have been very nice and intense.
– I lived a part of what other people who are doing this for a while are describing, like Master Disconfort (Romanian) or Paul (Romanian), Nicolae’s friend 🙂
– I had time to be just myself and my mind where a lot of thoughts were running around. This happened until the eyes really saw the ocean and its beauty sent my mind “walking around”
– I felt that my entire body was working to take down the extra kilos and to bring back the state of good in myself.
– I screamed out the things that kept gathering in my restless mind. God, how good it felt when I screamed with my entire body!

After coming back to the start point (Nestor – the dog who was sleeping on the beach) I threw myself in the ocean’s waves and stood there until my breath got back to its initial rhythm.

Then, because the river was still big, still from high-tide, I crossed over with “barsa”, putting my arms to work as barsa only works if somebody is pulling the rope.

I got home running as “Moaca” was crying so loud after me that I heard her from three houses away. This got me nervous because I wanted that she is OK with her father and she won’t miss me during the 50 minutes I was away from home. Well, it wasn’t like that :(. But I hope that tomorrow the situation will change with regards to her and she will have fun at the house with her dad.

Now I start to feel how the muscular fever is installing in my whole body, but this will not stop me to maybe get on the beach and run tomorrow at 6:30.

“Have a strong wind!” I said to myself just like some dear people from home, from Romania would do.

P.S. Tomorrow I promise to take my photo camera for your enjoyment. Here they are.[/lang_en][lang_ro]În cele trei săptămâni de când am ajuns în Piracanga, greutatea mea a suferit. Nu ştiu exact cât de multe kilograme am în plus, pentru că nu am cântar :), dar simt că destul de multe.
Ce am făcut legat de asta în cele trei săptămâni? Poate lucrul cel mai uşor din lume: să mă vait că m-am îngrăşat.

Bine că am evitat faza cu justificările. Totuşi aş putea da vina pe mâncarea tradiţională bahiană (Piracanga se află în regiunea Bahia): orez cu fasole, piure de banane sau cartofi de toate felurile, sau pe schimbarea locaţiei nu? 😉

Duminică seara am realizat că tot văitatul ăsta nu mă ajută cu absolut nimic. Aşa că mi-am propus să FAC ceva. Drept urmare, luni dimineaţă la ora 07:00, mi-am pus costumul de baie, mi-am pupat soţul şi copilul şi m-am dus să alerg pe plajă.

Nu am fost niciodată fan alergat. Când am avut de ales alte variante de a face sport, am jucat tenis, am înotat, sau am “dansat sportiv” 🙂
Însă acum şi aici, alergatul mi s-a părut o idee bună. Priveliştea e senzaţională; oceanul superb pe o parte şi pădurea de mangrove de cealaltă parte. Ştiu oameni care şi-ar dori să dea stăzile pe care aleargă pentru o plajă ca asta. Ar fi păcat să nu profit de ea.

Neavând antrenament, am luat-o uşor. Uşor e un mod de a spune, pentru că de fapt am ales, fără să vreau şi fără să ştiu, varianta mai grea. Fiind flux (high-tide), nisipul de pe plajă era fin şi moale, iar picioarele mi se tot afundau în el. Aşa că am alergat în total vreo 20 de minute în reprize de 7-8 minute cu pauze de mers de câte 2-3 minute.

Senzaţiile au fost foarte faine şi intense.
– am trăit şi eu o parte din ce tot povestesc cei care fac asta de ceva vreme, vezi Master Disconfort sau prietenul Paul al prietenului Nicolae 🙂
– am avut timp să fiu doar eu cu mintea mea prin care forfoteau o multitudine de gânduri. Asta până când ochii au văzut cu adevărat oceanul a cărui frumuseţe mi-a trimis mintea la plimbare.
– am simţit că tot corpul muncea pentru a da jos surplusul de kilograme şi a readuce starea de bine în propria-mi piele.
– am mai scos prin urlete lucrurile care s-au tot adunat în mintea mea cea neobosită. Doamne, cât de bine m-am simţit când am urlat cu tot corpul.

După ce am revenit la punctul de start (câinele Nestor care dormita pe plajă) m-am aruncat în valurile oceanului şi am stat acolo până când respiraţia a ajuns la ritmul iniţial.

Apoi, pentru că râul era mare, tot din motive de high-tide, l-am traversat cu barsa, punându-mi astfel puţin şi braţele la lucru, pentru că ea circulă numai dacă cineva îi trage sfoara.

Am ajuns acasă tot alergând pentru că Moaca plângea atât de tare după mine că am auzit-o de la trei case mai încolo. Asta m-a agitat, pentru că îmi doream să fie OK cu tati şi să nu-mi ducă dorul în cele 50 de minute cât am fost plecată de acasă. Ei bine, nu a fost chiar aşa :(. Dar sper ca mâine situaţia să se schimbe în ceea ce o priveşte şi să se distreze acasă cu tati al ei.

Acum încep să simt cum febra musculară se instalează în tot corpul, însă asta nu mă va împiedica ca mâine dimineaţă la 06:30, poate, să fiu pe plajă şi să alerg.

“Vânt în pupă!” îmi spun şi eu la fel cum ar face-o şi câţiva oameni dragi de acasă, din România.

PS: Mâine promit să-mi iau şi aparatul foto cu mine pentru deliciul vostru. Iată-le.[/lang_ro]


Printre arborii de cacao

Published by Eugenia 07.04.2011 - 22:15 in blog,Piracanga,Travelling

Duminică seara, destul de târzior ne trezim cu Florian acasă care ne ameninţă: “Am să vă spun ceva care nu cred că o să vă placă!” Hmmm… “Oare care o fi baiul?” – mintea mea reacţionă. Florian: “Mâine de dimineaţă vrem să mergem la Hugo. Pe aici aşa se întâmplă lucrurile, ne hotărâm şi plecăm. Deci, mergem?” Noi: “Mergem, mergem, că ş-aşa nu aveam nimic de făcut” 🙂

Aşa că luni, pe la 9:00 dimineaţa, ne-am luat bagajele şi am zbughit-o pe cărarea de nisip, mai mult alergând decât mergând către Casa do Sasha. Am fost întâmpinaţi cu urale: “Brazileros, brazileros!” – asta însemnând că am întârziat suficient de mult timp (aproape o oră de la ora stabilită de cu seară) ca nişte localnici adevăraţi.

Şi dacă înainte de plecare eram odihniţi, după runda de cumpărături în Itacare am ajuns la domeniul Pedra do Sabia destul de rupţi de oboseală.
Domeniul ăsta are vreo câteva sute de hectare de pădure tropicală, un lac mărişor, un râu, o cascadă, o şcoală pentru copiii localnicilor din zonă – Rosa dos Ventos, o grădină de plante medicinale, o “sală” de yoga, câteva căsuţe/bungalow-uri pentru turişti , mulţi pomi fructiferi, plante şi flori extrem de frumoase, un restaurant în aer liber ce oferă o privelişte de ţi se taie respiraţia şi o plantaţie adevărată de arbori de cacao.

La sosire am fost întâmpinaţi de proprietarul, don Hugo, un domn cald şi blând ce are gijă ca acest domeniu să rămână o rezervaţie naturală, aşa cum cere statul brazilian şi prietenul acestuia Enrique, de asemenea proprietarul unui domeniu învecinat.

Prima distracţie pentru toată trupa, mai puţin pentru mine-fotograful, a fost baia în lac.
Unii au înotat, alţii au sărit “bombă” de pe ponton iar copiii s-au bălăcit şi ei la malul mâlos al lacului printre peştişori pişcători de părinţi 🙂

După baie a urmat un prânz mai târziu: spaghete cu sos roşu şi mirodenii, care au fost delicioase. Cina însă a fost excelentă: o ciorbă de dovleac cu ceva buruiană locală de tip ştevie şi pâine de casă cu unt. Mirosul şi gustul pâinii de casă au desăvârşit gustul zemii, cum ar zice ardelenii. Aceeaşi pâine de casă cu unt, însoţită însă de data asta de papaya, aypym şi yam – 2 rude sud-americane ale cunoscutului cartof, au constituit mic dejunul, delicios şi consistent. Menţionez că Nadia trece de vreo săptămână printr-un puseu de creştere, aşa că a mâncat la 2 mese cam cât ar mânca poate un copil de vârsta ei într-o zi întreagă. Câmpenii s-au speriat de ea 🙂 şi pe alocuri şi noi.

După micul dejun, don Hugo ne-a dus să ne arate puţin plantaţia de arbori de cacao. Înainte de a intra efectiv în ea am văzut şi sauna, sala de masaj şi piscina domeniului; frumos pictate nu?

Plantaţia este de fapt parte integrantă a pădurii tropicale. Nu există ordine şi disciplină ca într-o plantaţie de pomi fructiferi, de exemplu. Arborii de cacao sunt şi ei prezenţi printre mulţi alţi arbori tropicali. Din ce am observat însă, nu peste tot e aşa, adică mai există şi zone mai ordonate 🙂

La un moment dat, don Hugo s-a oprit şi cu maceta din dotare a tăiat un fruct portocaliu pe care a început să îl taie pe jumătate, însă cu mişcări foarte delicate.

După ce a deschis fructul ne-a arătat şi oferit spre degustare boabele de cacao. Acestea sunt învelite într-o peliculă extrem de bună, cu un gust mai mult dulce decât acrişor. Gustul ni s-a părut a fi asemănător cu al unui alt fruct exotic, mâncat în Bali şi comercializat în România de cei la Kaufland, numit mangostan.

În jumătatea goală de teacă depozitam seminţele din care ulterior se extrage pudra de cacao.

Procesul, după explicaţiile lui don Hugo are următorii paşi: seminţele proapăt scoase din teaca fructului sunt uscate la soare, apoi manual le este îndepărtată pelicula gustoasă de care povesteam, urmând ca ulterior să fie prăjite şi măcinate pentru ca în final să rezulte pudra pură de cacao.

Mergând mai departe prin plantaţie, am ajuns la 2 arbori absolut impresionanţi: unul numit Jack tree şi altul care are un nume imposibil de reţinut 🙂 Primul este impresionant prin mărimea fructelor produse de mărimea unui pepene: Jack-fruits, iar cel de-al doilea prin mărime şi modalitatea de înmulţire. Cei care aţi văzut filmul “Avatar” poate vă veţi aminti de “The Tree of Life”; nouă ni s-a părut izbitoare asemănarea. Acest copac îşi întinde rădăcinile mult pe sub pământ şi când găsesc un anumit copac, al cărui nume nu l-am reţinut, ies la suprafaţă şi dau naştere unui alt Tree of Life care creşte în jurul copacului gazdă. Nu fac niciun fruct, rolul lor fiind acela de a popula pădurile tropicale.

După o asemenea plimbare a urmat un prânz pe măsură: mâncare de banane, linte verde cu ceapă, salată de varză roşie cu dressing de ceapă roşie, orez integral şi soia cu ceapă verde. Fiecare farfurie era o adevărată fantezie de culori, mirosuri şi arome. Nadia a mâncat din nou de ne-a speriat: aproape 2 castronele 🙂

Am descoperit că în Brazilia, bananele sunt de muuulte tipuri: unele dulci şi ceva mai mici decât în România, care însă au un gust total diferit (adică mult, mult mai bun) decât cele de pe la noi, altele şi mai mici dar şi mai dulci, altele de gătit, lunguieţe folosite numai în prepararea mâncărurilor şi încă mai descoperim 🙂

După acest prânz minunat, ne-am strâns bagajele şi ne-am luat rămas bun de la don Hugo şi domeniul Pedra Do Sabia cu speranţa că îl vom mai vizita. Drumul înapoi până la Piracanga ne-a readus la viaţa pe care o trăim lângă “gară”. Vuietul oceanului ne reaminteşte constant de zgomotul unui tren ce intră/pleacă (d)intr-o gară.

În concluzie trăim cu adevărat şi asta ne ocupă tot timpul! Vi se poate întâmpla şi vouă, oriunde v-aţi afla!

[fblike]


O primă săptămână

Published by Eugenia 30.03.2011 - 03:13 in blog,Piracanga

A trecut şi prima săptămână din noua noastră viaţă. Nu ştiu CÂND dar ştiu CUM.

Miercurea trecută pe la prânz am ajuns în aeroportul Ilheus, care este mai mic şi decât Băneasa. Înconjuraţi de mulţi oameni şi o minusculă bandă de bagaje plină de cutii (da, brazilienii îşi cară lucrurile în cutii de televizor în loc de genţi sau trolere :)) am reuşit să ne luăm cele 150 de kg de bagaje cărate din România. De partea cealaltă ne aştepta fericita şi vesela familie Câmpean.
Câmpenilor le suntem recunoscători pentru inspiraţia pe care ne-au insuflat-o prin poveştile lor roz de prin Piracanga. Vă mulţumim din suflet dragilor!

Cu toate bagajele stivuite în “tinerelul” lor autobuz albu’ am luat-o la drum mai întâi spre supermercado şi apoi spre noua casă. Până aici nimic spectaculos.
Primul şoc a fost drumul de la Itacare până la Piracanga. Deşi am fost avertizaţi dinainte, realitatea totuşi ne-a lovit. Ca să înţelegeţi, drumul a primit în timp apelative precum Drumul Oaselor, Drumul Vieţii sau Drumul Apelor 🙂 Când vom avea net bun, poate pune Pedro şi filmul făcut cu telefonul, ca să ne înţelegeţi.

Într-un final am ajuns, dar când afară era deja noapte. Şoc maxim. Vuietul oceanului, ţânţari, lilieci, licurici, greieri şi alte vietăţi chirăitoare de-ale pădurii erau acolo, pe lângă şi prin casă. (Dragi părinţi nu intraţi în panică, citiţi până la sfârşit! :))
Dragii de Câmpeni au încercat să ne încurajeze şi să ne liniştească puţin înainte de primul somn în noua casă, dar în zadar. Disconfortul era acolo. A dispărut abia când am pus capul pe perne şi am adormit toţi 3 instant.

Dimineaţa a început devreme, cam pe la 5:30, când Nadia s-a trezit ca de obicei, cu chef de joacă.

Ei, da, altă viaţă. Copaci verzi stropiţi de rouă, cu păsărele ciripitoare, soare şi un ocean mai liniştit. MIRIFIC – ăsta e cuvântul ce poate descrie în cuvinte ce vedem zilnic. Şocul şi disconfortul dispăreau încet încet.

Primele două zile nici nu am ieşit din casă fiind foarte ocupaţi cu aranjarea bagajelor. Însă a venit a treia zi, când am mers la Itacare, să mai facem o rundă de cumpărături şi să-l serbăm pe bărbatu’ cu o masă la restaurant. Prânzul a fost absolut delicios. La fel şi prima întâlnire cu Oceanul, pe plaja Tiririca, frecventată în special de surferi.

 

În a patra zi Laura şi Florian ne-au făcut un tur al sătucului în care locuim. Încet, încet ne acomodam şi ce vedeam/auzeam în jurul nostru ne plăcea tot mai mult.
Totul până luni după-amiaza când am mers pentru prima oară la bălăceală în râu şi în ocean. Acolo, s-a născut dragostea, pentru natura din jurul nostru şi pentru frumuseţea locului numit Piracanga. Greu, foarte greu de descris în cuvinte. O să încercăm o descriere mai bună în fotografii.

Odată cu locul, am început să cunoaştem şi oamenii ce locuiesc aici. Toţi au un lucru în comun: dorinţa de viaţă într-un loc minunat, departe de sistem şi agitaţia oraşelor. O bună parte dintre ei mai au un lucru în comun: copiii; unii îi aşteaptă, alţii îi au deja. Aceste două lucruri îi transformă pe toţi în nişte oameni fericiţi şi zâmbăreţi. Şi noi printre ei 🙂

Ieri şi azi am fost iniţiată de Laura în arta împletirii de brăţări. Mâine mergem împreună la worksop-ul ţinut de o artistă în ale împletirii ca să învăţăm şi alte modele. Am observat azi cât de relaxantă e treaba asta. Mintea are timp să zburde cât timp mâinile migălesc de zor, aşa apărând noi idei şi o brăţară frumoasă.

Mersul la râu/ocean a devenit deja un obicei. După somnul de după-amiază al Nadiei, ne luăm băgăjelele şi o tulim spre ocean. Cât timp ne bălăcim Nadia este extrem de fericită şi într-o continuă mişuneală prin apă. Binenţeles că toată veselia asta vine la pachet şi cu mult nisip mâncat cu pumnul, mai mult spre disperarea mea decât a lui tatăsu’. Fericirea ei este şi a noastră mai ales gândindu-ne cât de frumos o să crească într-un asemenea Paradis.

Un alt lucru minunat este cina sau mai degrabă sucul de fructe servit seara. Alegem 1, 2 sau 3 fructe dintre maracuja, portocale, mango, ananas, papaya, lime, banane, avocado, adăugăm puţin lapte şi câteva cuburi de gheaţă şi bem câte un pahar de sănătate curată în fiecare seară, super bun şi parfumat.

Zilele trec frumos în Piracanga. Trăim cu adevărat şi asta ne ocupă tot timpul 😉


Disconfortul poate fi un mod de viaţă

Published by Eugenia 26.03.2011 - 00:42 in blog,hobbies,life,Piracanga,Travelling

Încă dinainte de a pleca la drum, am discutat despre starea de disconfort care ar putea să ne lovească la un moment dat. Concluzia discuţiei a fost că vom face tot ce putem ca să trecem peste ea şi să rămânem în acest colţ de lume mirific atât timp cât considerăm necesar, fără frici şi temeri născocite doar de mintea noastră.

Mare ne-a fost bucuria când am văzut azi că Master-ul Disconfort.ro este alături de noi şi ne încurajează. Asta ne face să credem din ce în ce mai mult în ceea ce facem aici, în Piracanga.

Şi o să-ţi urmăm sfatul: “Don’t settle!”. Mulţumim şi promitem să ne distrăm la maxim! Fără compromisuri!


  • March 2019
    M T W T F S S
    « Oct    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro