Toată săptămâna asta a fost plină de amintiri. Aproape în fiecare dimineață îmi treceau prin minte idei precum: “Anul trecut, pe vremea asta ne pregăteam de petrecerea în care ne dădeam prietenilor toată averea” sau “Acum un an eram în avion către Brazilia” sau “Cum l-am sărbătorit pe Florică anul trecut? Parcă cu salată de vinete și caipirinha”.
Da, pe 22 martie 2011 plecam din România către Piracanga, locul unde speram noi să trăim mulți mulți ani. Toată experiența acestei călătorii este încă foarte vie în mintea și sufletul nostru. Cred eu pentru că a fost trăită cu fiecare părticică a corpurilor noastre.
Au fost doar 2 luni (aproape), dar se simt de parcă au fost 3 ani. Ne-am întors de 1 an (aproape), dar simțim că parcă ne-am întors ieri.
Atunci când viața este trăită cu adevărat, atunci când îți urmezi instinctele și dorințele cu tot sufletul, amintirile devin realitate, indiferent cât de mult timp a trecut.
Îmi iubesc viața, îmi iubesc familia, iubesc dorința asta vie mereu de a face lucruri pe care cu ani în urmă nici nu mi-aș fi imaginat că le pot face, iubesc dorința încă vie de a călători în lumea largă, iubesc puterea copiilor mei de a învăța și de a se adapta lumii și oamenilor din jurul lor, îi iubesc pe toți cei care mi-au devenit prieteni adevărați, iubesc mamele care văd viața copiilor lor ca și mine, iubesc primăvara, iubesc viața.
Avem în curte o salcie. De o săptămână trece printr-un proces uimitor: înfrunzește. E absolut minunat să văd cum în fiecare zi mugurii i se deschid din ce în ce mai mult și în locul lor apar frunze. E o lecție pură de viata. Salcia asta îmi aduce aminte de viata copiilor mei. Cum cresc fizic, psihic și emoțional în fiecare zi, cum sunt aproape “blank” în prima zi și apoi devin din ce în ce mai cunoscători, mai știutori, mai înfloritori. E absolut minunat să îi văd crescând așa. Și odată ce îi pot urmări atât de aproape realizez cât de nesănătos și de nenatural ar fi ca ei să crească departe de noi, părinții lor. Pentru mine, departele ăsta înseamnă grădiniță, bunici sau bonă.
Și mi-am mai dat seama de un lucru. Cât sunt de fericită că am posibilitatea de a asista la toată frumusețea asta de viață. Nu cred că e noroc sau destin. Cred că e un drum croit cu mâinile, inima și mintea noastră. E minunat să ai alături un om cu care tragi căruța în aceeași direcție. Anul ăsta contorul ajunge la 7 🙂 Și îi mulțumesc din tot sufletul pentru asta. Chiar și aici, amintirile devin realitate.
Dragilor, oriunde ați fi, pe oricine ați avea alături, orice lucru ați face, fiți fericiți cu deciziile luate și cu viața în general. Asta vă va aduce liniște, deschide drumuri, apropria oameni minunați, creea relații pentru o viață. E un sentiment minunat și greu de transpus în cuvinte. Dar merită trăit, chiar din plin!
Cat de frumos ai scris! 🙂
@Lixa: Mulțumesc Lixa. Simt că voi vă numărați printre oamenii ăia faini de care scriam. Așa că vin cu o întrebare: când ne cunoaștem și noi, în 8?
Citeam postul tau si zambeam bucurandu-ma pentru voi/cu voi pentru toate cele intamplate (a se citi cele pe care le-ati facut sa se intample). Eu in general nu cred in destin, cred in ceea ce iti faci cu mainile tale…Dar ca sa nu fiu rea, las acolo un procent si pentru neprevazut = destin:)
Aceeasi framantare legata de departe si copil o traiesc si eu…si ma gandeam daca nu cumva dorinta de a fi aproape de copiii nostri nu este una egoista. Pentru noi, parinti este natural ca odrasla sa creasca langa noi si am vrea asta pana la moarte, insa pentru ei este natural sa cresca numai langa noi? Oare nu e egoism sa ii tinem langa noi si cand ei si-ar dori si altceva? In rest, mi se pare minunat ca ne framantam si ca ne punem probleme. Bezna omoara lumina:)
@Emma: Eu împart destinul așa: 95% ceea ce își face omul cu mâna lui și 5% necunoscut, neprevăzut, cum îi spui tu.
Recitindu-mi articolul, mi-am dat seama că e nevoie de o precizare: consider nesănătoasă și nenaturală acea despărțire de copii (grădiniță, bunici sau bonă) venită la vârste mici, 1, 2, 3 sau poate 5 ani. Din păcate, lumea comercială în care trăim ne impune această despărțire. Multe dintre mămicile pe care le cunosc se întorc la servici, deși nu vor, pentru a aduce un venit decent în familie ca să susțină un stil de viață normal (nici prea prea, nici foarte foarte).
Nu cred că e sănătos să ne ținem copiii lângă noi toată viața. Ar fi cumplit atât pentru ei, cât și pentru noi. Ei ar fi privați de o testa pe propria lor piele o multitudine de lucruri, de experiențe, de a cunoaște oameni faini. Iar asta poate avea efecte cu adevărat nocive pentru viața lor. Iar noi nu am mai vea viață. Și nu cred că ăsta este scopul unui om în viață.
Așa că sunt de acord să le dau drumul să zboare din cuib, dar îmi place să fiu aici și să-i aștept 🙂
E ffrumos ce spui tu, dar sa stii ca un copil poate creste frumos, armonios, inconjurat nu doar de parinti, ci si de bunici, de educataore, de vecini, de prieteni. La un moment dat trebuie sa ii dai putin drumul de langa tine, fara sa o pierzi, fara a insemna ca va fi trist, deprimat, debusolat. Copiii sunt fericiti oriunde se simt iubiti, nu dpar langa mami si tati.
Daca tu poti sta acasa cu cei doi copii multi ani de-acum incolo, foarte bine. Dar la fel de bine ar fi si daca ar trebui sa ii lasi cu bunicii, bona, gradi…Timpul pe care il petrec cu tine, mult sau putin, e cel care face diferenta
@Roxana: În comentariul adresat Emmei, am mai punctat câteva idei despre ce văd eu în neregulă la despărțirea de copii.
De mică, părinții mei m-au încurajat să plec de acasă, să îmi croiesc propriul drum, să experimentez cât mai multe lucruri, să cunosc cât mai mulți oameni, să fac lucrurile pe care mi le doresc. Și îmi dau seama cât de norocoasă sunt că am avut oportunitățile astea. Și le mulțumesc din suflet pentru deschiderea oferită. Vreau să fiu, la rândul meu, un astfel de părinte. Le voi insufla copiilor mei ceea ce mie mi-a fost atât de valoros în vremea copilăriei, adolescenței.
Fraza aia dintr-o reclamă, penibilă de altfel, “Zboară puiule, zboară!” poate fi un motto de viața pentru orice părinte. Însă începutul, care poate fi și 5-6-7 ani, cred că e sănătos și natural să fie alături de părinți, nu de bunici, educatoare, vecini, mătuși, etc. E bine ca cei mici să-i vadă din când în când, dar nu 6-8-10 ore pe zi, zi de zi, iar pe părinți să-i vadă cu indulgență, 3-4 ore pe zi. Și ce-i mai rău e să-i vadă obosiți, supărați, distrași sau cum or veni de la servici. Asta consider eu o problemă a lumii în care trăim: obligația de a te întoarce la muncă și de a aduce niște bani în casă, fără de care nu ai mai putea să-i oferi copilului lucrurile pe care ți le dorești.
Buna Eugenia, frumos articolul si superbe pozele, cum ne-ai si obisnuit. In urma cu cativa ani probabil as fi rezonat si eu intru totul la ideile expuse, insa acel “5%” destin neprevazut mi-a spulberat iluzia controlului. Am fost naiva, acum stiu, iar daca vei intreba orice psiholog cu experienta, iti va confirma ca nu e bine sa traiesti crezand asta :). E doar o portita deschisa spre dezamagiri…Sau poate ca tu te-ai gandit de fapt la libertatea de a lua anumite decizii vis a vis de ceea ce ne este dat (cum ar fi sa ne bucuram de viata, oricum ar fi ea), insa asta e altceva.
Cat despre a fi alaturi de copiii tai cat mai mult, e de apreciat. Insa ceea ce conteaza cu adevarat pentru un parinte este ca ei sa fie fericiti in orice circumstante. Eu imi aduc aminte cu multa placere povestile minunate ale bunicii (aveam 3-4 ani) si mi-as dori ca bona mea, o femeie extraordinara, care m-a iubit ca pe propriul ei copil, sa mai fie in viata ca sa-i pot multumi. Pe parintii mei ii vedeam doar 4-5 ore pe zi, insa nu le-as reprosa nimic.
@Eugenia, incerc sa gasesc mailul tau, dar nu dau de el, sa-ti zic cand venim in tara. Da un semn pe mail sau pe FB, pls 😉
Eugenia, sunt de acord cu tine.. Noi ne-am intors de curand in tara iar copila merge oriunde merg si eu si nu de putine ori sunt intrebata de ce nu o las cu bunicii. Asa cred si eu, ca locul ei e langa mine, mai ales ca pot sa fiu tot timpul in preajma ei.
Multi ani, frumosi si sanatosi inainte!! Noi tot 7 facem anul asta:-)
@Alina: Scuze pentru întârzire. Viața ni s-a cam schimbat, încă suntem bulversați 🙂 Dar slavă Domnului, în bine.
felicitări pentru că o vrei lângă tine și pentru cei 7 ani frumoși! La cât mai mulți și mai frumoși!