Cacabelos – Vega de Valcarce: ziua lui Zoe cea barbata

Published by Eugenia 30.06.2014 - 09:00 in blog,Camino de Santiago

“Zoe, fii barbata!” – o sintagma pe care am auzit-o de multe ori in copilarie. Asa ca m-am conformat si multi ani la rand am fost mai mult barbata, desi acum am descoperit in adancul sufletului ca mi-as fi dorit sa fiu mai mult Zoe.

Am reusit sa plecam destul de devreme din Cacabelos, dupa un mic dejun cu suc de portocale, oua ochiuri si paine prajita.
Soarele era pe cer, insa la fel si norii. Asa ca am pus la indemana pelerinele, desi ma rugam mereu sa nu ne mai ploua. Indicatorul de la iesirea din oras ne anunta ca mai avem doar 220 de Km pana la Santiago. Putin, nu?

Maurizio iar a avut motorase la picioare, asa ca a luat-o inainte. Am deja impresia ca atunci cand raman in urma lui voi cunoaste alti oameni minunati. Azi a fost ziua brazilienilor, Mario si ginerele lui Andreas. Ii intalnesc in fata usii Iglesiei de Santiago din Villafranca. Nu este orice usa. Se numeste Puerta del Perdon si este o copie fidela a usii principale a catredralei din Santiago. Se spune ca pe aceasta usa intrau pelerinii foarte bolnavi, primind aceasi binecuvantare ca si cei care reuseau sa ajunga la Santiago.
In timp ce fotografia usa, Mario ne povesteste ca Puerta del Perdon din Santiago este deschisa pelerinilor doar in anii sfinti, cand 25 iulie este intr-o zi de duminica. In acesti ani, toti pelerinii intra in catedrala pe aceast usa, primind astfel iertarea mult cautata si dorita.

Continuam sa mergem alaturi multi kilometri si aflu povestea lui Mario despre aceasta calatorie. Are 60 de ani si si-a dorit din tinerete sa ajunga la Santiago. Insa momentul calatoriei efective s-a lasat asteptat. Cu toate astea, si-a creat propriul documentar despre Camino de Santiago. Stie fiecare etapa, ce poate vedea in fiecare oras prin care trece, stie unde nu vrea sa se opreasca sau la ce albergue vrea sa inopteze. Stie tot.
Continua cu povestea si imi spune ca anul trecut la un pranz in familie a inceput sa vorbeasca celor prezenti cu toata pasiunea acumulata in ani despre Camino. Urechile ginerelui sau au fost cele mai deschise, iar la finalul mesei il intreaba: “Mario, daca tu iti doresti sa mergi atat de mult la Santiago, vreau sa vin si eu cu tine.” In aceeasi zi, Andrea il anunta ca a cumparat deja biletele de avion pentru luna iulie. Asa ca s-au pus pe planificat. Anul trecut au inceput in Saint Jean Pied-de Port si au mers pana in Burgos. Anul acesta continua cu cea de-a doua bucata, Burgos-Santiago de Compostela.
Acum stiu amandoi totul. Au o planificare exacta si detaliata, nu cu mai mult de 25-28 de km pe zi, cu alberguri alese inca din Brazilia si cu o bucurie care li se citeste pe chipuri.

Invat de la ei ce este organizarea si cat de mult te poti bucura de ceea ce traiesti, daca esti atent la detalii si stii ce ai de facut. In final simt ca pentru mine, acest stil de viata mi s-ar potrivi doar pe alocuri, fiindu-mi mult mai pe plac surprizele si ineditul:)

Calatoria de azi a fost cam dureroasa. Desi am incaltari noi, tot am basici pe la picioare. Si asta, pentru ca mi-am ales sosetele gresite 🙁 Asa ca am mers destul de incetisor.

Inainte de a ajunge la albergul municipal din Vega de Valcarce, o statuie cu apostolul ne arata ca am parcurs 559 de km de la Roncesvalles si ca mai avem doar 190 de Km pana la Santiago.
Albergul este vechi si ponosit, dar este gestionat de o doamna tare draguta. De la ea aflu unde gasesc un bar cu un televizor care sa transmita finala de tenis a Simonei Halep cu Maria Sharapova.

Imediat ce las bagajul, gasim restaurantul, ne instalam pentru a o urmari pe Simona, care a fost absolut superba. Imi doresc ca toti cei care au urmarit aceasta finala de Roland-Garros sa fie fost inspirati de performanta Simonei si de Simona insasi.

Insa cu toata fericirea pe care am simtit-o in tmpul meciului, atunci cand s-a terminat partida, am mers cam pe un picior catre albergue. Piciorul stang ma durea foarte tare, insa nu stiam de ce anume. Inainte de a intra la dus am aflat si de ce: o mare basica interna plina de sange localizata chair in talpa.
In timpul dusului fierbinte m-a apucat un pic de panica: ce fac, cine ma ajuta, cum merg eu maine alti 30 de km si tot asa. Pana la final imi zic: “Zoe, fii barbata, te vei descurca cumva!”
Decid sa-l sun pe Paul ca sa imi explice cum se “lucreaza” pe o basica. Am instrumentarul necesar, insa curajul inca se lasa asteptat. Intreb eu in albergue daca e cineva medic sau asistent medical, insa singura asistenta prezenta refuza, spunandu-mi ca ii este frica sa deschida asa ceva intr-un mediu nesteril.
Ma mai invart odata cu bisturiul, betadina, compresele dupa mine si pana la urma strang tare din dinti, ma asez pe scaun si incep sa tai. Reusesc sa nu-mi rup dintii in timp ce tai si respir pana cand tasneste. Fericita ca am ajuns la sursa suferintei apas si mai tare si mai tare. Privirile disperate ale lui Maurizio ma sperie putin. Asa ca il sun din nou pe Paul cu care desfasor urmatoarea scurta conversatie:
Eu: Hai ca am supravietuit. Acum ce fac?
Paul: Ce sa faci? Tai mai mult! Ca doar nu vrei ca maine de dimineata sa o iei de la capat. Succes!

Zis si facut. Tai in continuare, chiar si intr-un al doilea loc, ca sa ma asigur ca a doua zi voi reusi sa urc muntele cel mai munte de pe Camino.
Asa ca da, azi am fost si Zoe si barbata! Cred ca acesta combinatie imi vine mai bine!

Buen Camino!IMG_1551

IMG_1552

IMG_1555

IMG_1556

IMG_1557

IMG_1558

IMG_1560

IMG_1561

IMG_1565


Foncebadon – Ponferrada – Cacabelos: ziua mersului pe varfuri

Published by Eugenia 24.06.2014 - 02:47 in blog,Camino de Santiago

Dupa o noapte in care nu am dormit prea mult sau bine din cauza vantului puternic, la 06:00 s-a dat trezirea. Dupa cat frig simteam venind de afara nu prea aveam tragere de inima sa o iau din loc. Dar cale de intoarcere nu exista, asa ca am strans bine dintii, mi-am aruncat rucsacul pe spate, mi-am scos betele si am plecat.

Azi, primul stop este Cruz Ferro, unul dintre cele mai inalte puncte de pe intregul Camino, un pic peste 1500 m altitudine. Aici se afla un monument, un stalp de lemn ce dateaza inca de pe vremea Celtilor, in varful caruia se afla o cruce. Rolul acestui monument este acela de a “usura” pelerinii de pietrele si diversele obiecte simbolice aduse de acasa sau culese de pe drum.
Odata cu aceste pietre fiecare pelerin lasa in grija lui Dumnezeu multe mesaje, ganduri, temeri sau dureri sufletesti.
Emotiile m-au cuprins doar vazandu-l din departare. Si cu cat ma apropiam mai mult cu atat erau mai intense.

Dupa ce am lasat ce aveam de lasat acolo am continuat drumul, tot pe varfuri. Si fiind la inaltime, am simtit din nou puterea naturii si in special a vantului. In timp ce infigeam binele betele in drum ca sa reusesc sa inaintez, ma uitam in jos si am vazut si simtit puterea naturii. Aici, sus pe varfuri, plantele sunt cel mai bun exemplu atat al supunerii in fata naturii, cat si a unei enorme puteri de a-i rezista. Aici am invatat ca atata timp cat voi avea radacinile puternic infipte in pamant, nici cel mai puternic vant nu ma va clinti din loc.

Drumul a continuat cu o coborare destul de lina si placuta, sub un cer plin de nori adorabili, transformati in OZN-uri.

Cand am ajuns in Molinaseca, picioarele erau bine incalzite si imi era greu sa ma opresc. Asa ca l-am salutat din mers pe Miguel, francezul de 69 de ani intalnit pentru prima data in Hontanas, am facut cateva fotografii si am continuat pana in Ponferrada. Aici, Templar Castle este atractia orasului, si pe buna dreptate.

Dupa ce am traversat intregul oras, ne-am oprit sa bem o cafea pentru a mai prinde niste puteri in fata celor 16 km pe care ii mai avem de mers pana in Cacabelos. Numai bine, ca la putin timp, norii care s-a adunat toata ziua s-au pus pe ploaie. Uau, si ce ploaie a urmat. Insa slava Domnului ca eram la adapost.
Ajungand cam tarziu in Cacabelos, am avut o mica provocare de a gasi locuri de cazare. Insa pana la urma am inoptat la “La Gallega”, unul dintre cele mai faine alberguri de pana acum. Am foat doar 4 in camera si am avut propria noastra baie. Asta da lux, pe Camino 🙂

Cina am luat-o alaturi de Havier si Felipe, nepotul si unchiul barcelonezi care fac Camino-ul pe biciclete.

Seara s-a incheiat frumos si cu bine cunoscuta urare Buen Camino!
IMG_1470
IMG_1471
IMG_1480
Cruz Ferro
IMG_1494
IMG_1496
IMG_1498IMG_1500
IMG_1502
IMG_1503
IMG_1510
IMG_1511
IMG_1515
IMG_1516
IMG_1518
IMG_1532
IMG_1539


Astorga – Foncebadon: ziua celor mai bune mancaruri pentru trup si suflet

Published by Eugenia 05.06.2014 - 22:29 in blog,Camino de Santiago

Dimineata am plecat din albergue fara sa mancam, asa ca ne-am propus sa ne oprim in primul orasel/satuc.

Si bine am facut, pentru ca urmatoarea oprire a fost in Valdeviejas unde am poposit in Messon El Llar.
Cand am intrat toate simturile s-au trezit. Urechile au inceput sa asculte Vivaldi, nasul sa se bucure de mirosul mancarii proaspete, ochii sa se mire de portiile neobisnuit de mari ale bucatelor, iar gura tanjea sa savureze un bocadillo sau o tortilla con patatas sau un croissant.
Insa sufletul s-a bucurat cel mai tare cand singura prezenta umana era reprezentata de o doamna foarte simpatica, vesela si dornica sa ii ofere fiecarui pelerin exact ce are nevoie.
Uitandu-se la mine ma intreaba cate kilograme am pierdut de cand merg si ca stie exact ce o sa-mi dea. Asa ca imi pune un pahar cu un smothie verde cu spanac, broccoli, spirulina si multe alte bunatati si un alt pahar cu suc de fructe pe care il prepara in timp ce imi povesteste cat de importanta este mancarea pentru pelerini.
In timp ce o ascult oarecum ma sperii, pentru ca este a doua persoana care insista sa mananc doar uitandu-se la mine.
Ii cred, pentru ca stiu ca am slabit si mai mult fata de cum am plecat de acasa.
In speranta ca incep sa pun pe mine chiar de aici, din Messon El Llar, iau cele doua pahare si o portie de empanada, un fel de placinta foarte buna si ma asez la masa. Devorez smothie-ul si mai apuc sa fotografiez sucul de fructe.

Cu un astfel de mic dejun pornim ca din pusca la drum, Maurizio fiind pe modul turbo. Fotografiez cate un bar, o biserica, o padure putin ciudatica si desprinsa parca din filme. Totodata, ma bucur ca este soare si gustarea mi-o iau intr-o poienita unde mangai iarba si o las sa-mi gadile picioarele obosite.

Foncebadon este un satuc parasit unde acum mai sunt cateva alberguri si un restaurant.

Pentru ca Maurizio nu mancase nimic de pranz mergem la restaurantul medieval din sat. Atmosfera e foarte placuta. Oamenii sunt extrem de veseli si binedispusi, muzica medievala foarte faina, iar farfuriile pelerinilor sunt pline cu mancaruri delicioase dupa incantarea de pe fetele lor.
Eu iau doar o supa de tartaguta, care este absolut delicioasa. Tartaguta intre timp a devenit o solnita ingenioasa 😉

Pentru prima data in acest camino stau intr-un albergue de tip donativo (donatie). Este de fapt o cladire anexa a bisericii care acum este in grija voluntarilor. Acum voluntarii sunt o familie de canadieni impreuna cu fetita lor.
Cina intr-un astfel de albergue este comunitara, toata lumea ajutand la pregatirea ei si apoi bucurandu-se impreuna de cele pregatite.
Ne simtim foarte bine si apoi mergem la somn.

Maine vom avea de urcat dinnou pe munte, asa ca Buen Camino!

IMG-20140609-WA033

IMG-20140609-WA034

IMG-20140609-WA035

IMG-20140609-WA036

IMG-20140609-WA037

IMG-20140609-WA038

IMG-20140609-WA039

IMG-20140609-WA040

IMG-20140609-WA041

IMG-20140609-WA042

IMG-20140609-WA043

IMG-20140609-WA044

IMG-20140609-WA045

IMG-20140609-WA046

IMG-20140609-WA047

IMG-20140609-WA048

IMG-20140609-WA049

IMG-20140609-WA050


Astorga: finalul zilei multicolore

Published by Eugenia - 12:25 in blog,Camino de Santiago

Astorga este un oras important pe harta Caminoului Frances pe care l-am inceput pe 19 mai 2014.

Imediat ce am ajuns ne-am oprit in prima piata si ne-am bucurat de bucataria locala.

In albergue vad printata aceeasi harta a Caminoului pe care m-am uitat prima data cand m-am hotarat sa il fac.
O fotografiez marcand punctul unde am ajuns. Chiar nu mai am mult, nu?

Pe lista locurilor de vazut in Astorga aveam 3 pozitii: muzeul ciocolatei, palatul lui Gaudi si catedrala. Din pacate pe primul l-am ratat datorita orarului, insa palatul lui Gaudi si catedrala nu.
Si pentru ca de multe ori fotografiile vorbesc de la sine, inchei cu multe fotografii si bine cunoscutul Buen Camino!

IMG-20140609-WA009

IMG-20140609-WA010

IMG-20140609-WA011

IMG-20140609-WA012

IMG-20140609-WA013

IMG-20140609-WA014

IMG-20140609-WA015

IMG-20140609-WA016

IMG-20140609-WA017

IMG-20140609-WA018

IMG-20140609-WA019

IMG-20140609-WA020

IMG-20140609-WA021

IMG-20140609-WA022

IMG-20140609-WA023

IMG-20140609-WA024

IMG-20140609-WA025

IMG-20140609-WA026

IMG-20140609-WA027

IMG-20140609-WA028

IMG-20140609-WA029

IMG-20140609-WA030

IMG-20140609-WA031

IMG-20140609-WA032


Leon – Astorga: o zi multicolora

Published by Eugenia 04.06.2014 - 18:05 in blog,Camino de Santiago

Dupa un nou mic dejun copios, mi-am luat ramas bun de la frumosul Leon si am pornit spre Astorga.
Ca sa pot ajunge in timp util la Santiago de Compostela am hotarat sa iau autobuzul pe bucata zonei industriale pana la Hospital de Orbigo.
De acolo am pornit-o la picior catre Astorga, pe o vreme ciudatica, cu mult vant la inceput care insa s-a potolit repejor.

Ma intai am trecut printr-un orasel care se pregatea de petrecerea medievala de la sfarsitul saptamanii.

Apoi ne-am oprit putin la o ferma ca sa mangai vacutele si sa-mi aduc aminte de parintii mei dragi si iubiti, care au la Valea-Dacilor o hacienda de toata frumusetea.

Iar apoi, Maurizio a descoperit-o pe Amy Macdonald, asa ca am inceput amandoi sa dansam. Fiecare cu castile in ureche topaiam cu tot cu rucsacii in spate ca niste ciudati.
Nu stiu ce parere au avut ceilalti pelerini despre asta, insa noi ne-am bucurat foarte tare.

O alta grozavie a zilei de azi a reprezentat-o grozavia de ciocolata cu 99% cacao pe care o cumparasem din Leon.
Nu stiu daca voua va place, insa eu innebunesc dupa savoarea pe care mi-o lasa in gura o bucatica de ciocolata fina in timp ce se topeste incetisor. Delir, cum bine ar zice un bun prieten 😉

M-am bucurat totodata de un cer grozav, de miros de pini si brazi, de un lan de grau cat mine de inalt si de nori in forma de inima.

Tot azi l-am intalnit pe David, un hipiot care traieste pe Camino de 4,5 ani si invita toti pelerinii sa ia ce isi doresc de pe taraba lui, gratuit si cu cea mai mare sinceritate.
Cand am ajuns langa taraba imi era putina foame, asa ca am luat o para. Recunosc ca am balosit si la mancarea de naut pe care si-o prepara la o soba improvizata, dar nu am indraznit.

David e nascut in Barcelona, dar a calatorit mult. Totodata a decis sa traiasca o viata simpla, dupa cum o numeste, pe minunatul Camino.

La plecare, ne imbratiseaza si ne ureaza Buen Camino.

Aproape de Astorga vedem un rau, asa ca ne rasfatam si picioarele in apa rece si vindecatoare.

Insa ziua nu s-a terminat aici, asa ca va urma…

image

image_2

image_1
IMG-20140609-WA000

IMG-20140609-WA001

IMG-20140609-WA002

IMG-20140609-WA003

IMG-20140609-WA004

IMG-20140609-WA005

IMG-20140609-WA006

IMG-20140609-WA007

IMG-20140609-WA008


  • June 2014
    M T W T F S S
    « May   Jul »
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    30  
  • Inspirat de mame - www.mamagazin.ro