Belorado – Agés: ziua mamelor si a mancarii

Published by Eugenia 28.05.2014 - 22:50 in blog,Camino de Santiago

Dimineata a inceput evident cu…ploaie, maruntica dar hotarata. Cred ca abia la 16:00 s-a oprit.

Dar deja astfel de inceputuri de zi nu ma mai sperie, ba din contra.

O iau usurel la picior destul de ganditoare si cu muzica pe fundal.

In primul oras nu mai inteleg pe unde trebuie sa o iau, asa ca astept sa mai vina din urma si alti pelerini. Primele venite sunt Marie si Eva, 2 prietene suedeze care se cunosc de peste 10 ani. Si daca ne oprim, intram si intr-un bar pentru a ne bea cafeaua de dimineata.

Stam de vorba si apoi o pornim la drum. Marie e mai iute de picior si ia avans, asa ca incep sa povestesc cu Eva. Incepe prin a-mi spune ca este o mama singura de peste 20 de ani si ca pentru prima data de cand a ramas singura cu cei 2 baieti pleaca de acasa. Dar e fericita pentru ca isi dorea foarte mult sa faca El Camino si acum a reusit.
Totodata, este educator intr-o gradinita Montessori, asa ca avem o gramada de lucruri de impartasit pe distanta celor 28 de Km de azi.
Ne despartim in San Juan de Ortega, eu cotinuand sa merg inca 4 km pana in Agés.
Eva este o femeie absolut adorabila, puternica si fericita cu viata ei, pe care sper sa o mai intalnesc in aceasta viata.

Chiar la intrarea in satuc, albergue-ul unde facusem rezervare, San Rafael, ne asteapta cu rufele pelerinilor in usa.
Intram si pe cand sa scot actele pentru inregistrare se napusteste asupra mea Tanja, sud-africana din prima zi, careia ii pierdusem urma. Alaturi de ea erau si englezii Alex si Peter. Ne bucuram mult de revedere si ne povestim unele altele de pe drum.

Cand vine ora mesei, Alex este cel mai fericit, pentru ca a gasit primul loc unde exista un meniu complet fara gluten, cu paine, paste si orez, tot tacamul.
Nefiindu-mi foame mare, ii spun domnului chelner, aparent total neprietenos, ca nu mananc nimic.
Cu o privire dura ma avertizeaza ca nu va fi asa si ca voi manca, chiar si cu forta daca este cazul 😉 in caz contrar ma da afara din albergue si gata. Refuza categoric sa aibe pe constiinta un pelerin care nu mananca seara si moare pe drum a doua zi.
Inteleg ca nu-i de gluma si comand o mancare de naut. Domnul Fara Nume, ca refuza sa se prezinte, imi arunca o privire la fel de fioroasa, mormaie ceva maruntel in barba si merge la bucatarie.
Vine intr-o secunda si imi tranteste in fata un bol enorm cu 2 portii de mancare si adauga: daca nu vrei 2 feluri atunci mananci tot ce ti-am adus aici. Daca nu, dormi afara! Si sa o vad curata curata la final, da?

Va jur ca tipul era cat usa si pe lungime si pe latime si nu parea a glumi deloc.

Mancarea extraordinara, dar multa fratilor. Ca sa-mi fac curaj il intreb daca are niste ardei iute. Ridica spranceana si cu un zambet un pic dracesc imi zice ca da. Vine din bucatarie cu un ardei murat de care mi-era teama sa ma ating dupa cum imi zambea.
Imi fac curaj si incep sa mananc voiniceste. Termin mancarea insa imi mai ramane din ardei. Pai ce face domnul? Imi arunca o felie de paine si imi zice ca sa-l mananc pe tot, ca doar nu a desfacut borcanul pentru mine si acum il las acolo. Asa ca la felul 2 am avut sandvis cu ardei iute.

Pentru ca stresase pe toata lumea ca nu isi spune numele il amenint ca nu-i platesc. Omul merge instant la bucatarie, cere si primeste un cutit apoi imi zice zambind ca vrea o supa de pelerin si “imi permite” sa aleg eu ce bucati sa foloseasca 😉

Absolut adorabil omul. Si pe cat de fioros pe atat de fain. Dupa ce toti pelerinii s-au retras in dormitoare am ramas la povesti. Ma intreaba daca vreau un ciupitto (aka o tuichita mica) si incepe sa-mi povesteasca viata. Lucreaza de 9 ani in albergue si are multe de povestit, insa puncteaza cat de importanta este hrana pelerinilor. Evident, as putea adauga, dupa experienta traita, nu? 🙂

Asa ca dupa “el ciupitto” merg la somn urandu-mi si pentru maine Buen Camino!

IMG-20140601-WA000

IMG-20140601-WA001

IMG-20140601-WA002

IMG-20140601-WA003

IMG-20140601-WA004

IMG-20140601-WA005