Dobrestii

Da, și postul ăsta e legat de prichindei. Dar e musai să vă povestesc despre cum și cine predă lecțiile de viață în cușca noastră

În general Moaca este veselă, vorbăreață, cântăreață, povestitoare, balerină, înotătoare, iubitoare și multe altele din aceleași categorii. Ce efect au stările astea asupra noastră? De bucurie maximă și de mulțumire atât către ea, Prințesa Moaca cât și către Dumnezeu pentru că ne-a adus-o atât de aproape.

Uneori mai sunt și zile în care Moaca este plângăcioasă, cu un NU în brațe poate mai mare decât China, urlătoare, morocănoasă, supărată. Ce facem noi în astfel de situații? Luptăm cu propriile minți să stăm pe linia de plutire, să o acceptăm așa cum este, să-i fim alături, să ne păstrăm calmul.

Cu toate eforturile depuse, în unele zile în care Moaca se trezește cu fața la cearceaf, iar noi suntem obosiți, nedormiți, sau îngândurați, ies scântei. Ea plânge, noi ridicăm tonul, ea plânge și mai tare, chiar urlă, începem să urlăm și noi și ajungem într-o zi în următoarea situație:

Moaca: refuză să doarmă la prânz. Este un refuz voit, intenționat, conștient. Bine că nu este încă conștientă și de efectele acestui refuz Într-un final apoteotic de plânsete adoarme. Numai că se trezește după o oră ceas, cu urlete și supărări mult mai intense.

Noi: încercăm să ne păstrăm calmul. Pedro reușește mai multe minute, dar eu clachez și îi spun țipând “NU mai vreau să te aud plângând atât de mult, NU mai suport, NU mai vreau, NU MAI VREAU!”

Moaca: se uită cu ochii mari la mine, se liniștește, cere să o iau în brațe și să-i citesc o poveste.

Eu: încep să citesc povestea, bucurându-mă de liniștea din casă.

Voinicel: brusc și dintr-o dată, se apucă să plângă; nu știm exact din ce motiv.

Noi: ne uităm mirați la el neînțelegând de ce plânge și îngroziți că iar se plânge în casă.

Moaca: se ridică din brațele mele, se duce lângă Voinicel și începe să-l liniștească cu mângâieri pe creștetul capului și cu un “Șșșșș…..” demn de toată iubirea.
Printre mângâierile oferite, își mai aruncă câte o privire către noi să-i vedem ochii prin care ne spune:
“Vedeți cum îl liniștesc pe Horia? Așa mi-aș dori să faceți și cu voi cu mine atunci când plâng!”

Noi: încercăm să ne revenim după “palmele” luate de la propriul copil de nici 2 ani. Apoi o luăm în brațe, îi mulțumim și ne cerem iertare.

Nu știu cum e în casele voastre, dar la noi copiii sunt profesorii, ei ne învață cum să fim mai buni, mai iubitori, mai înțegători. Norocul nostru că-i avem alături și că avem totuși mintea deschisă ca să învățăm din lecțiile predate. Îmi doresc să fie la fel de înțelepți și de acum înainte. Cu înțelepciunea lor avem șanse să creștem, să fim altfel decât am fost până acum.
Vă mulțumim îngerașilor!

În urmă cu câteva zile o prietenă din Singapore mi-a trimis un email cu o scurtă descriere a unui proiect personal, Love from the World, în care vrea să aducă aproape copii din întreaga lume.

Cum va reuși să facă asta? Simplu: Făcând o mare păturică în care va pune creațiile copiilor din 100 de țări, una pentru fiecare țară. Fiecare creație va reprezenta steagul țării în care copii locuiesc.

România va fi reprezentată de Nadia și mica ei operă de artă creată chiar ieri dis de dimineață.

Iată câteva fotografii făcute în timpul sesiunii de pictură și binențeles și cu opera de artă. A fost pentru prima dată când a folosit acuarele și se pare că i-a plăcut tare mult.

Au trecut aproape 2 săptămâni de când Horia s-a alăturat familiei noastre. Și tot atâta timp de când Nadia are un frățior ștrengar, după cum puteți vedea

În timpul ăsta, aproape toți cei cu care vorbim ne pun următoarea întrebare: “Cum e Nadia cu Horia?” Răspunsul meu vine firesc: “Minunată!” Discuția continuă: “Bine, bine, dar cum se poartă cu el?”

Înainte de nașterea lui Horia am trecut printr-o perioadă destul de dificilă, în special eu și Nadia. Și asta pentru că mintea mea ajunsese iar la putere și începuse să aducă în prim plan diverse scenarii, întrebări, temeri și frici. Toate legate de cum va percepe Nadia venirea lui Horia, cum va reacționa, cum se va comporta față de el și față de noi (în special față de mine). La un moment dat o luasem razna de-a binelea, având un întreg scenariu în cap cum totul se va ruina, cum ea nu-l va accepta și câte și mai câte.

Situația a început să revină la normal după ce am citit de mai bine de 10 ori postul Ralucăi Despre rivalitatea dintre frati, despre nasterea unui frate și după o punctare fermă și la obiect, tot a Ralucăi, a faptului că totul se petrece în mintea mea, nu și în mintea Nadiei. După ce am văzut aceste descrieri despre propria-mi persoană scrise negru pe alb am realizat că într-adevăr eu sunt singura care creează probleme și distruge armonia și zen-ul familiei.

Nu a fost ușor să diger asta și să îmi revin. Dar până la urmă am făcut-o, trecând și prin etapa în care i-am spus Nadiei ce s-a întâmplat cu mine, ce simțeam și ce mi-aș dori să se întâmple.

Mare mi-a fost admirația și dragostea pentru ea în ziua în care i-am spus ce simt eu despre faptul că o să mai avem un copil. Și asta pentru că deși era un copil de doar 1 an și jumătate, a stat lângă mine, m-a ascultat foarte atentă și apoi a venit și m-a luat în brațe și m-a pupat. A fost un moment incredibil în care i-am simțit sprijinul și dragostea necondiționate. Din acel moment am început să mă relaxez și să am încredere că totul va fi bine și după venirea lui Horia.

Cu o zi înainte de a merge la spital eram un pic copleșită de evenimente și mai ales de sentimente, după cum ați citit și în articolul Azi avem un înger păzitor, de măine vom avea doi! Dar uite că a venit și ziua în care mi-am luat bagajul, soțul, copila și mama și am plecat la spital, unde urma să stau vreo 2 zile și 2 nopți. Seara Pedro a adus-o pe Nadia la spital ca să ne vadă pe mine și pe Horia. Ce credeți că a făcut frumoasa mea de copilă? Ne-a strigat și pe mine și pe Horia_aka_Bebe și apoi ne-a pupat de mai avea puțin și ne albea. Așa a fost și a doua zi când au revenit la spital.

Însă în a treia zi, când am venit acasă cu Horia situația a devenit și mai interesantă. De cum ne-a văzut pe ușă, a intrat în trepidații; realmente trepida și nu mai avea stare. Nu știa frumusețea de copilă ce să-mi mai arate prin casă, ce să-mi povestească că a făcut cu Maia (mama mea) cât am lipsit, ce a mai învățat, cu ce jucării s-a jucat și multe altele. Iar pe Horia îl pupa încontinuu. Starea asta de extaz a avut-o vreo 2-3 zile. Apoi încet încet a început să se obișnuiască cu noi și să revină la obiceiurile dinainte. Între timp și noi ne-am mai relaxat și am lăsat-o în continuare să se aproprie de Horia, fără a mai fi panicați că îi va face ceva…rău, cum spun unii. Odată cu relaxarea asta, situația a intrat pe un făgaș pe care sperăm că va continua mult timp de acum încolo.

A mai fost o mică problemă cu imposibilitatea mea de a mă mișca în primele zile de după operație. Dar după ce și asta s-a rezolvat și eu am reînceput să mă joc cu ea atunci când Horia dormea, copila a devenit și mai fericită. Drept urmare, de câteva zile de când Horia trece printr-un puseu de creștere și stă numai la sân sau în brațe, Nadia mă privește întrebătoare ce se întâmplă, îi povestesc și apoi își continuă de treburile ei.

Concluzia pe care am tras-o din această experiență este că modul în care primul copil îl vede pe noul membru al familiei depinde de RELAXARE și COMUNICARE.
Relaxarea părinților face totul în relația cu un copil. Cât timp părinții se tem că primul copil îi va face rău celui mic și nu vorbesc cu el despre aceste temeri și scenarii, sunt șanse mari să încolțească o rivalitate între frați. Cât timp părinții îi acordă încredere primului copil că aproprindu-se de cel mic îl va pupa și îl va mângâia și îl va iubi, copilul chiar așa va reacționa, cu iubire. Totul se bazează pe încredere reciprocă.

Comunicarea este cealaltă cheie salvatoare. Exprimarea propriilor temeri și dorințe, chiar și în fața unui copil de 1 an și jumătate, pentru mine și familia mea a însemnat armonie și liniște. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi găsit curajul de a-i spune Nadiei ce este în sufletul meu.

Pe lângă a fi relaxați și a comunica cu Nadia pe tema acestui subiect am mai făcut câteva lucruri:

- am implicat-o de la bun început în tot procesul legat de spital, naștere, amenajarea camerei lui Horia, schimbatul lui, baia lui;
- i-am spus fără temeri ce ne dorim de la ea și i-am mulțumit de fiecare dată când ne-a ajutat;
- i-am cultivat primele “porniri” de iubire față de Horia, în loc să stăm cu mâinile proptă între ei;
- i-am acordat atenția noastră în primul rând ei, oferindu-i în același timp lui Horia tot ce are nevoie;
- am verbalizat pe cât posibil ceea ce credeam că vrea să ne comunice despre noua situație;
- am păstrat aceleași rutine legate de mese, somnuri, joacă;
- le-am sincronizat programele de somn.

La întrebarea Iubire sau Rivalitate? răspunsul este dat de părinți, nu de copii. Copiii sunt un echilibru perfect între puritate și iubire. Părinții însă pot schimba acest echilibru prin modul în care gândesc procesul, prin reacțiile față de copii, prin cuvintele folosite sau prin felul lor de a fi.

Eu vă confirm că deschiderea sufletului și a minții față de un copil este aducătoare de armonie!

Aseară am împodobit bradul de Crăciun alături de Nadia. Este plin de ornamente făcute în ultimele săptămâni, cu materiale naturale, deloc scumpe, dar cu foarte multă dragoste pentru copiii noștri.

Astăzi mă simt precum bradul nostru, cu multe sentimente atârnându-mi în suflet. De ce așa? Uai, din câte sute de motive!

Dar cel mai copleșitor este cel prin care am realizat ca azi este ultima zi din viața noastră pe care o trăim doar cu Nadia, primul nostru copil. Azi mai încheiem un capitol din această viață, unul absolut minunat și fascinant.

Ce se va întâmpla de mâine? Vom deschide un nou capitol, cel în care vom fi părinții a 2 copii.
E destul de greu să trăiești aceste sentimente. Asta spuneam și în postarea Timpul trece, tu ce faci?

Nadia înseamnă pentru noi multe lucruri absolut incredibile. Venirea ei m-a teleportat brusc pe un drum despre a cărui existență habar nu avem înainte de a o cunoaște și a o simți în brațe, la pieptul meu.

Draga mea Nadia, îți mulțumesc din tot sufletul că m-ai ajutat să văd o grămadă de lucruri frumoase în mine, în tine, în oamenii din jurul meu și pe acest Pământ. Tu ai devenit CALEA către frumos, iubire, fericire, relaxare, către oamenii frumoși pe care i-am cunoscut și către tot ce e mai pur și mai curat în această lume.

De mâine draga mea, nu vei mai fi singura călăuzitoare a acestei căi. Îți vine în ajutor Horia Nicolae.
Stiu și simt că amândoi ne veți fi alături pentru a ne lumina drumul și către alte lucruri minunate pe care le mai avem de descoperit.

Vă sunt recunoscătoare și amintiți-vă mereu că am încredere totală în Cunoștințele, în Sufletele voastre pure și calde, în Semnele pe care mi le veți arăta pentru a fi fericiți împreună.

Azi este ziua ta specială! Te simt mai aproape și mai iubitoare decât în oricare altă zi. Simt că și tu te rogi lui Dumnezeu alături de mulți oameni dragi ca ziua de mâine să vină cu bine, iar Horia să fie sănătos și fericit la fel cum ai fost și tu.

Mama te iubește mult de tot și îți multumeste că ne ești alături, minunăție de copilă ce ești!

Foto credits -> Alexandra Sandu. Multumim!

Vă provoc cu acest articol să identificați care este cea mai mare provocarea din viața voastră? Dacă știți deja care este, FELICITĂRI! Dacă nu, încercați totuși să faceți acest exercițiu. Există șanse să descoperiți poate cele mai ascunse voințe sau dorințe, sau neputințe, sau frustări, sau supărări, pentru că așa este viața, și cu lucruri bune și cu altele mai puțin bune sau dorite. Dar ce să facem?  La un moment dat, cineva a deschis o cutie pe care o numim “Cutia Pandorei”.

Merită exercițiul ăsta tot efortul vostru de a vedea ce e dincolo de aparențe, de circumstanțe, de obișnuințe, de comfort.

Eu l-am încercat. Și vă pot spune că el însuși este provocator. Însă asta nu înseamnă că nu mai vreau să-l fac. Ba din contră. Poate nu în fiecare zi, dar din când în când da, cu siguranță îmi face bine.

Cu mult înainte să mă căsătoresc, cu mult înainte să am copil/copii am constatat uitându-mă în jurul meu că cea mai mare provocare într-o viață este creșterea unui copil. Nu ca și cifră, ci mai degrabă ca principiu.

Dacă ai un job care te nemulțumește dintr-un motiv sau altul, îl poți schimba. Ai niște studii, dar constați că nu sunt suficiente, poți să mai urmezi altele. Ai o firmă și întâmpini probleme cu cashflow-ul, cauți și găsești soluții, sau poate chiar o închizi și deschizi alta. Ai probleme de sănătate, le cauți și în corpul fizic și în cel emoțional și le poți vindeca, sau nu și accepți finalul-moartea. Și tot așa.

Dar când ai un copil lucrurile stau diferit. Cu mult mai diferit decât în celelalte situații de viață cu care te confrunți.

Viața unui copil este un drum cu sens unic. Nu poți da înapoi, nu poți întoarce, ești obligat să mergi înainte. Modul de a merge înainte are efecte asupra acelui copil dar și a ta, ca părinte.

Cineva drag spunea odată că dorința de a face copii este una egoistă. Da, așa este dacă te rezumi la “a-l face”. Dar însă atunci îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce este și ce va fi acel copil după ani și ani, a “crește” un copil devine cea mai mare provocare dintr-o viață de om. Asta este părerea mea și mi se confirmă zi de zi. Iar această resposabilitate vine din primul moment de când acel copil a fost conceput.

Trecând peste etapa sarcinii despre care voi vorbi seprata altă dată, ca și mama, direct implicată în procesul nașterii ești pusă la o primă alegere: vrei să îți simți copilul pe piele din prima secundă sau vei să-l vezi după câteva minute după ce este aspirat, curățat de sânge, ambalat într-un scutec alb, dezinfectat și cu miros de spital? Urmează apoi, tot din perspectiva mamei care naște, momentul în care iei o altă decizie: vrei să stai non-stop alături de bebelușul tău într-un mediu precum un spital care automat induce o stare de alertă pentru amândoi, sau vrei ca tu-mama unui copil, să stai într-o rezervă și să te odihnești după un travaliu istovitor sau după o operație, iar bebelușul să fie în grija personalului medical? Și tot așa pentru tot restul vieții.

Suntem suma alegerilor  și deciziilor pe care le facem moment de moment! Oricât de mult ar durea treaba asta, așa este. Iar când vine vorba de un copil, consecințele sunt suportate și de el cel puțin în aceeași măsură ca și de noi.