Cu toate eforturile depuse, în unele zile în care Moaca se trezește cu fața la cearceaf, iar noi suntem obosiți, nedormiți, sau îngândurați, ies scântei. Ea plânge, noi ridicăm tonul, ea plânge și mai tare, chiar urlă, începem să urlăm și noi și ajungem într-o zi în următoarea situație:

Moaca: refuză să doarmă la prânz. Este un refuz voit, intenționat, conștient. Bine că nu este încă conștientă și de efectele acestui refuz Într-un final apoteotic de plânsete adoarme. Numai că se trezește după o oră ceas, cu urlete și supărări mult mai intense.

Noi: încercăm să ne păstrăm calmul. Pedro reușește mai multe minute, dar eu clachez și îi spun țipând “NU mai vreau să te aud plângând atât de mult, NU mai suport, NU mai vreau, NU MAI VREAU!”

Moaca: se uită cu ochii mari la mine, se liniștește, cere să o iau în brațe și să-i citesc o poveste.

Eu: încep să citesc povestea, bucurându-mă de liniștea din casă.

Voinicel: brusc și dintr-o dată, se apucă să plângă; nu știm exact din ce motiv.

Noi: ne uităm mirați la el neînțelegând de ce plânge și îngroziți că iar se plânge în casă.

Moaca: se ridică din brațele mele, se duce lângă Voinicel și începe să-l liniștească cu mângâieri pe creștetul capului și cu un “Șșșșș…..” demn de toată iubirea.
Printre mângâierile oferite, își mai aruncă câte o privire către noi să-i vedem ochii prin care ne spune:
“Vedeți cum îl liniștesc pe Horia? Așa mi-aș dori să faceți și cu voi cu mine atunci când plâng!”

Noi: încercăm să ne revenim după “palmele” luate de la propriul copil de nici 2 ani. Apoi o luăm în brațe, îi mulțumim și ne cerem iertare.

Nu știu cum e în casele voastre, dar la noi copiii sunt profesorii, ei ne învață cum să fim mai buni, mai iubitori, mai înțegători. Norocul nostru că-i avem alături și că avem totuși mintea deschisă ca să învățăm din lecțiile predate. Îmi doresc să fie la fel de înțelepți și de acum înainte. Cu înțelepciunea lor avem șanse să creștem, să fim altfel decât am fost până acum.
Vă mulțumim îngerașilor!

Da, pe 22 martie 2011 plecam din România către Piracanga, locul unde speram noi să trăim mulți mulți ani. Toată experiența acestei călătorii este încă foarte vie în mintea și sufletul nostru. Cred eu pentru că a fost trăită cu fiecare părticică a corpurilor noastre.
Au fost doar 2 luni (aproape), dar se simt de parcă au fost 3 ani. Ne-am întors de 1 an (aproape), dar simțim că parcă ne-am întors ieri.

Atunci când viața este trăită cu adevărat, atunci când îți urmezi instinctele și dorințele cu tot sufletul, amintirile devin realitate, indiferent cât de mult timp a trecut.

Îmi iubesc viața, îmi iubesc familia, iubesc dorința asta vie mereu de a face lucruri pe care cu ani în urmă nici nu mi-aș fi imaginat că le pot face, iubesc dorința încă vie de a călători în lumea largă, iubesc puterea copiilor mei de a învăța și de a se adapta lumii și oamenilor din jurul lor, îi iubesc pe toți cei care mi-au devenit prieteni adevărați, iubesc mamele care văd viața copiilor lor ca și mine, iubesc primăvara, iubesc viața.

Avem în curte o salcie. De o săptămână trece printr-un proces uimitor: înfrunzește. E absolut minunat să văd cum în fiecare zi mugurii i se deschid din ce în ce mai mult și în locul lor apar frunze. E o lecție pură de viata. Salcia asta îmi aduce aminte de viata copiilor mei. Cum cresc fizic, psihic și emoțional în fiecare zi, cum sunt aproape “blank” în prima zi și apoi devin din ce în ce mai cunoscători, mai știutori, mai înfloritori. E absolut minunat să îi văd crescând așa. Și odată ce îi pot urmări atât de aproape realizez cât de nesănătos și de nenatural ar fi ca ei să crească departe de noi, părinții lor. Pentru mine, departele ăsta înseamnă grădiniță, bunici sau bonă.

Și mi-am mai dat seama de un lucru. Cât sunt de fericită că am posibilitatea de a asista la toată frumusețea asta de viață. Nu cred că e noroc sau destin. Cred că e un drum croit cu mâinile, inima și mintea noastră. E minunat să ai alături un om cu care tragi căruța în aceeași direcție. Anul ăsta contorul ajunge la 7 Și îi mulțumesc din tot sufletul pentru asta. Chiar și aici, amintirile devin realitate.

Dragilor, oriunde ați fi, pe oricine ați avea alături, orice lucru ați face, fiți fericiți cu deciziile luate și cu viața în general. Asta vă va aduce liniște, deschide drumuri, apropria oameni minunați, creea relații pentru o viață. E un sentiment minunat și greu de transpus în cuvinte. Dar merită trăit, chiar din plin!

Uneori le facem față, alteori nu. Uneori le fac față eu, uneori Don Pedro, alteori niciunul dintre noi. Ce iese? Iureș. Ăsta e cuvântul care descrie momentul, iureș.

Acum câteva zile vorbeam la telefon cu o prietenă care mă întreba ce mai facem. Îi povestesc pe scurt câteva dintre activitățile care ne ridică cotele răbdării la maxim și apoi îi spun că Don Pedro a plecat în “delegație” pentru câteva zile. Îi simt zâmbetul și o aud: “Îmi place de voi. Sunteți d-ăia care vă luați time-out-uri atunci când nu mai puteți!”

Da, noi ne luăm pauze atunci când nu mai putem. Credem în puterea de vindecare și de calmare departe de ceilalți, de situațiile neplăcute care ne încordează. Ne încurajăm astfel de porniri și vedem că aceste mici escapade dau rezultate pe termen lung. După o pauză de câteva zile sau uneori doar ore, ne reîntoarcem într-o altă stare de spirit, mai calmă, mai înțeleaptă, mai îngăduitoare.

Acum e rândul lui Don Pedro, dar știu că va veni și rândul meu la un momentdat. Și cu toată dragostea pe care le-o purtăm copiilor noștri, ne dorim și avem nevoie de pauze.

Ce înseamnă pauze? Evadări de câteva zile/ore într-un alt mediu, cu alți oameni în jur, cu alte preocupări decât cele obișnuite.

Cum rămâne cu dorul și atribuțiile de părinte responsabil? Dorul există, de ambele părți, așa că încercăm să-l estompăm prin întâlniri virtuale, iar atribuțiile părintești sunt transferate în totalitate celui rămas acasă cu copiii.

Este corect să ne lăsăm jucăriile și să plecăm? Da, din punctul nostru de vedere este corect și binevenit. Atunci când am ales să avem singuri grijă de copii, ne-am asumat și aceste momente în care suntem foarte aproape de a claca în fața a tot ce se întâmplă. Observând că terapia oferită unul altuia nu mai funcționează de la un punct încolo, am decis că avem nevoie de pauze de la tot și toate. Fiind o decizie unanim acceptată, da, este corect.

Cum se descurcă cel rămas acasă? Cu greu, mai ales acum că avem în preajmă 2 jumătăți de metru mișcătoare. De când sunt 2, ajutoarele sunt indispensabile. Așa că din când în când apelăm la ele și vin de urgență Totuși, cu toate ajutoarele din lume, MAMA e tot una, TATA e tot unul și de neînlocuit niciunul (ce rimă drăguță mi-a ieșit) . Prin urmare, brațele încep să capete putere ca să plimbe 2 copii odată, minte acceptă 2 urlete în același timp, noaptea se împarte la 2, rugăciunile ca trezirile să fie alternative, nu concomitent se intensifică.

Cât timp durează? Cât e necesar și cât se poate, în același timp. Învățăm să ne reîncărcăm bateriile într-un timp record pentru că acasă se plânge de dor și se suspină în somn numele celui “dispărut în misiune”. E totul o chestiune de exercițiu, de anduranță, de acceptare.

Cât de des se întâmplă? Mai rar decât am avea nevoie și suficient de des cât să ne fie bine.

Ce facem când plecăm? În primul rând dormim până la ore cu care acasă nu mai avem șanse să ne mai întâlnim, de genul 10:00-11:00. Apoi ne vedem și cu oameni care nu au copii și cu care putem discuta și despre alte lucruri care nu implică copii. Ieșim la bere, ne plimbăm pe unde vrem, citim mai mult decât 2 pagini pe seară, mâncăm cartofi prăjiți și alte chestii greu accesibile acasă și ne simțim bine făcând și altceva.

Pentru noi asta este soluția cea mai eficientă atunci când ajungem pe marginea hăului și în mijlocul vârtejului. Dragi părinți, voi ce faceți atunci când nu mai puteți nici fizic și nici psihic?

Am să vă povestesc puțin despre primul proiect de suflet de mămică: Diversificare.ro De ce acum? Pentru că proiectul împlinește în această lună 1 an

Cum s-a născut acest proiect?
Prin octombrie-noiembrie 2010 am pornit pe drumul diversificării alimentației Nadiei. Ca un părinte conștiincios ce sunt, am început să mă documentez despre subiect. Prima problemă întâmpinată a fost că informațiile le culegeam de ici de colo, pe bucăți de pe diverse site-uri, bloguri mămicești sau cărți împrumutate. Fiind puțin dezorientată am cerut părerea unui specialist, medicul pediatru curant. Surpriză: am primit o altă serie de informații care se cam băteau cap în cap cu ce citisem eu si ce aș fi dorit eu să fie diversificarea alimentației bebelușului din dotare. Rezultatul: bulversare totală.

Raza de soare care m-a mai relaxat a fost găsirea unui alt medic pediatru, homeopat de data asta, care mi-a oferit o schemă de diversificare cu care am rezonat destul de mult. Asta și pentru că a venit împreună cu explicații și argumente solide de ce așa și nu altfel.

Toate bune, ne-am apucat de treabă și Nadia a început ușor să guste și altceva decât lapte matern. Dar după încă o lună, prin decembrie 2010, m-am lovit de alte probleme: Ce alte alimente sunt indicate vârstei de 6 luni? Ce nutrienți conțin aceste alimente? Cum este mai bine să prepar mâncarea? De unde fac eu rost de rețete? Ce trucuri pot aplica pentru ca mâncărurile să fie acceptate cu succes? Și tot așa…

Tot căutând prin vastul internet răspunsuri la întrebările de mai sus, în seara de Revelion 2010-2011 mi-a venit ideea de a crea un site în limba română unde părinții să găsească cât mai multe informații despre diversificarea alimentației bebelușului fără a pierde ore în șir plimbându-se din site în site.
Deja pe 1 ianuarie 2011 aveam un întreg proiect pus la punct, domeniu cumpărat și mult mult entuziasm că o să fac o treabă bună.

Dându-mi seama că e de lucru serios am căutat ajutor. Prima persoană la care m-am gândit a fost Anca, prietena mea de câțiva ani buni, mama unui băiețel diversificat de ceva vreme, care îmi tot vorbea despre mâncarea sănătoasă. Așa că într-o seară, trecut de ora 22:00 ne-am întâlnit în oraș, fără soți, fără copii să-i propun ideea, care i-a surâs și pe care a acceptat-o

Primele articole au apărut la începutul lui februarie 2011. Iar acum după 1 an suntem convinse că ideea a fost una bună care vine în întâmpinarea multor părinți care au nevoie de informații utile, valide, rețete inspirate, sănătoase și gustoase atât pentru ei cât și pentru copiii lor, toate strânse într-un singur loc.

Când scriem pentru diversificare.ro?
Fiind mojoritatea mămici, în general ne apucăm de scris seara târziu, când copiii din dotare dorm.

La început scriam pe rând când eu, când Anca. Acum le avem alături pe Carmen – Chief in editor, Andreea, Oana, Adina, Alexandra și Miruna.

Ce ne motivează?
Dorința de a diminua stresurile părinților care trec prin etapa diversificării alimentației copiilor. O facem cu plăcere și dedicare, în speranța că le oferim părinților cititori atât informații utile, cât și mai mult timp de petrecut cu copiii.

Ce ne dorim în următorul an?
Să scriem cu același interes și dăruire, chiar dacă pentru niciuna dintre noi, momentan nu există vreo răsplată financiară.

Ne mai dorim să vorbim la Women on Web 2012, eveniment destinat femeilor active in mediul online.

Să găsim și alte mămici editor care să scrie pe Diversificare.ro cu același drag ca și noi.

Să continuăm seria aparițiilor TV care va începe cu emisiunea Totul despre mame de vineri, 17.02.2012, începând cu ora 07:00 și în reluare de la ora 15:00.

Să reușim să facem și noi ceva bani, măcar să le răsplătim pe mămicile editor

Ne urăm MULT SUCCES în continuare și MULTĂ INSPIRAȚIE. Voi ce ne urați la prima noastră aniversare a site-ului Diversificare.ro?

PS: Fotografiile sunt făcute de subsemnata și reprezintă câteva rețete excelente pe care vi le recomand cu tot dragul! Dați click pe ele și veți ajunge direct la rețete! Poftă bună vă doresc!

How she will manage to do so? Simple: By making one big quilt by sewing together fabric artwork created by children from 100 countries, one per country! Each artwork shows the flag of the country they are living in now.

Romania will be represented by Nadia and her little fabric artwork done yesterday early in the morning.

Here are some pictures during the painting session and of course with the final piece of art. It was for the first time that she used watercolors and it seems to me she loved it.

Nu vă pot spune cât de mult îmi doresc să vină primăvara. Apropo, știți vreun loc din lumea asta largă unde temperatura este precum cea dintr-o zi minunată de mai tot timpul anului? Dacă mă ajutați să-l descoprăm, îi iau pe toți ai mei Dobrești și ne mutăm acolo!

Seara a început cu răsfoit prin viața Popeștilor. Felicitări dragilor pentru frumoasa și vesela voastră familie!

Apoi am căutat cartea Playful Parenting scrisă de Lawrence J. Cohen. Imediat ce urc în dormitor o cumpăr pe Kindle

Următoarea oprire a fost pe blogul Dianei de unde am plecat cu dorința de a-mi cumpăra cât de curând o mașină de cusut, așa mai pentru începători Tot de aici am aflat despre Elena și al ei Fabrix.

Dintr-o combinație de idei am decis că primul lucru pe care îl voi coase va fi o husă pentru Kindle-ul meu inspirată de aici.

După alte câteva zeci de minute citind despre mașini de cusut, materiale și ațe colorate am mai găsit pe cineva fain: Miss Happy. Chiar mâine îi voi servi Nadiuței un ou în formă de AMA

Câteva idei luate de pe Miss Happy și de pe Lilac Silhouette vor fi implementate în curând în amenajarea dormitului nostru. Este singura cameră pe care încă nu am amenajat-o, așa că ideile găsite în seara asta pică la mare fix!

Și în final, urmărindu-l pe Matt Cuts am ales următoarele 2 proiecte pe care le voi face anul ăsta!

Click here to view the embedded video.

So what are you waiting for?

Când eram în Piracanga, frumoasa Wow, Mamica! îmi povestea despre un exercițiu, pe care ea îl mai făcuse: acela de a tăcea pentru o zi, 2 sau 3. Interesant și provocator, am spus. Eram hotărâtă să îl încerc, dar am plecat de acolo mult prea repede și nu am mai apucat să-l fac.

De ceva vreme mă tot gândesc la exercițiul ăsta. Cunoscându-mă, îmi dau seama cât îmi va fi de greu să tac. Prietenii știu de ce, aș adăuga Însă exact asta este provocarea maximă, nu?
Pe vremea când mai mergeam la birou (că de ceva vreme tot pe acasă stau ), Sabin mi-a spus într-o zi că vorbesc prea mult și că nu răspund direct întrebărilor pe care le primesc ci povestesc ce s-a întâmplat de la 1900 încoace. Atunci m-am bosumflat, dar ulterior i-am dat dreptate. Mă surprindeam de multe ori oferind răspunsuri foarte detaliate, pe care cei cu care vorbeam nici nu mi le cereau. Am început să mă observ mai atent și să corectez pornirile astea vorbărețe. Uneori terminam conversațiile cu sentimentul că am vorbit prea mult și de prea puține ori tăceam Atunci îmi spuneam că Sabin este defect, nu eu, evident .

De câteva luni, o văd pe Nadia tot mai vorbăreață. Primul impuls este să o completez la fiecare vorbă pe care o spune. Apoi îmi dau seama că de multe ori nu are nevoie de cuvintele mele și atunci îmi amintesc de vorbele lui Sabin și aleg să tac. Dar alteori ratez momentul și “mă trezesc vorbind”, lucru care mă enervează. Și la capitolul întrebărilor exersez de cel puțin 1 an. Începe încet, încet să îmi iasă schema.

Dar de unde toată povestea asta? Din interacțiunile cu propriul meu copil, cel mare deocamdată, și cu alți copii și părinții aferenți. Când mergem în parc sau în vizite, când îi avem pe bunici în casă observ cât de greu ne este nouă, oamenilor mari, să tăcem. Avem mai mereu tendința să le spunem copiilor ce să facă, ce să simtă, cum să facă, până unde să meargă, cum să coloreze, și multe altele.

M-am întrebat de multe ori de ce fac asta? Am observat că uneori o fac pentru că știu (sau cred că știu) eu mai bine decât copilul cum merge treaba, alteori pentru a-mi satisface nevoia de a-i arăta ce știu, alteori că nu pot tăcea, pur și simplu. De unde vin toate aceste porniri? Din trecutul meu, din copilăria mea, din dorințele mele care deși erau exprimate clar nu erau respectate, din interdicțiile de genul “nu ai voie să vorbești decât atunci când…” auzite des în școală, acasă sau pe stradă.

Rezultatul a fost că am ajuns să vorbesc prea mult. Dar până aici și acum! Am vorbit suficient din momentul în care mi-am acordat singură libertatea de a vorbi. Acum aleg să tac, pentru binele meu și mai ales al copiilor mei.  Văd că Nadia ajunge la etapa aceea din viață când are nevoie să experimenteze, să vadă și să simtă cu ochii și corpul ei că un cuțit taie, că lumânarea aprinsă arde, că zăpada este rece, că mersul cu prosopul pe cap poate duce la căzături. Așa că o las pe Nadia să ia cât mai multe decizii “pe barba ei”, unele legate chiar și de siguranța și securitatea ei.
Eu cred că așa îi dau libertatea de a “testa” viața, ajutând-o în felul ăsta să capete încredere în sine, indiferent de ce alegeri face.

Vă provoc la o introspecție. Alegeți să vorbiți sau să tăceți atunci când sunteți cu copiii voștri? Le spuneți la tot pasul ce să facă, pe unde să meargă, cum să se joace, cum să se dea pe tobogan? Dacă ați fi în locul lor, cum v-ați simți  în fața atâtor indicații?

Eu m-aș enerva, așa că aleg să tac mai mult și să vorbesc mai puțin. “Tăcerea e de aur!” zic și eu.

Pe Steve McCurry îl urmăresc pentru modul în care arată oamenilor frumusețea acestui Pământ și a locuitorilor lui, iar pe Cristina Bazavan pentru modul în care descrie viața și minunățiile ei.

Ca să vă dați seama mai bine despre ce vorbesc, citiți articolul Exclusiv Steve Mccurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si timiditate realizat pe 31 decembrie 2011 la New York.

Felicitări Cristina și la cât mai multe astfel de interviuri!

PS: Poate data viitoare îl convingi să ia avionul New-York – București odată cu tine

În timpul ăsta, aproape toți cei cu care vorbim ne pun următoarea întrebare: “Cum e Nadia cu Horia?” Răspunsul meu vine firesc: “Minunată!” Discuția continuă: “Bine, bine, dar cum se poartă cu el?”

Înainte de nașterea lui Horia am trecut printr-o perioadă destul de dificilă, în special eu și Nadia. Și asta pentru că mintea mea ajunsese iar la putere și începuse să aducă în prim plan diverse scenarii, întrebări, temeri și frici. Toate legate de cum va percepe Nadia venirea lui Horia, cum va reacționa, cum se va comporta față de el și față de noi (în special față de mine). La un moment dat o luasem razna de-a binelea, având un întreg scenariu în cap cum totul se va ruina, cum ea nu-l va accepta și câte și mai câte.

Situația a început să revină la normal după ce am citit de mai bine de 10 ori postul Ralucăi Despre rivalitatea dintre frati, despre nasterea unui frate și după o punctare fermă și la obiect, tot a Ralucăi, a faptului că totul se petrece în mintea mea, nu și în mintea Nadiei. După ce am văzut aceste descrieri despre propria-mi persoană scrise negru pe alb am realizat că într-adevăr eu sunt singura care creează probleme și distruge armonia și zen-ul familiei.

Nu a fost ușor să diger asta și să îmi revin. Dar până la urmă am făcut-o, trecând și prin etapa în care i-am spus Nadiei ce s-a întâmplat cu mine, ce simțeam și ce mi-aș dori să se întâmple.

Mare mi-a fost admirația și dragostea pentru ea în ziua în care i-am spus ce simt eu despre faptul că o să mai avem un copil. Și asta pentru că deși era un copil de doar 1 an și jumătate, a stat lângă mine, m-a ascultat foarte atentă și apoi a venit și m-a luat în brațe și m-a pupat. A fost un moment incredibil în care i-am simțit sprijinul și dragostea necondiționate. Din acel moment am început să mă relaxez și să am încredere că totul va fi bine și după venirea lui Horia.

Cu o zi înainte de a merge la spital eram un pic copleșită de evenimente și mai ales de sentimente, după cum ați citit și în articolul Azi avem un înger păzitor, de măine vom avea doi! Dar uite că a venit și ziua în care mi-am luat bagajul, soțul, copila și mama și am plecat la spital, unde urma să stau vreo 2 zile și 2 nopți. Seara Pedro a adus-o pe Nadia la spital ca să ne vadă pe mine și pe Horia. Ce credeți că a făcut frumoasa mea de copilă? Ne-a strigat și pe mine și pe Horia_aka_Bebe și apoi ne-a pupat de mai avea puțin și ne albea. Așa a fost și a doua zi când au revenit la spital.

Însă în a treia zi, când am venit acasă cu Horia situația a devenit și mai interesantă. De cum ne-a văzut pe ușă, a intrat în trepidații; realmente trepida și nu mai avea stare. Nu știa frumusețea de copilă ce să-mi mai arate prin casă, ce să-mi povestească că a făcut cu Maia (mama mea) cât am lipsit, ce a mai învățat, cu ce jucării s-a jucat și multe altele. Iar pe Horia îl pupa încontinuu. Starea asta de extaz a avut-o vreo 2-3 zile. Apoi încet încet a început să se obișnuiască cu noi și să revină la obiceiurile dinainte. Între timp și noi ne-am mai relaxat și am lăsat-o în continuare să se aproprie de Horia, fără a mai fi panicați că îi va face ceva…rău, cum spun unii. Odată cu relaxarea asta, situația a intrat pe un făgaș pe care sperăm că va continua mult timp de acum încolo.

A mai fost o mică problemă cu imposibilitatea mea de a mă mișca în primele zile de după operație. Dar după ce și asta s-a rezolvat și eu am reînceput să mă joc cu ea atunci când Horia dormea, copila a devenit și mai fericită. Drept urmare, de câteva zile de când Horia trece printr-un puseu de creștere și stă numai la sân sau în brațe, Nadia mă privește întrebătoare ce se întâmplă, îi povestesc și apoi își continuă de treburile ei.

Concluzia pe care am tras-o din această experiență este că modul în care primul copil îl vede pe noul membru al familiei depinde de RELAXARE și COMUNICARE.
Relaxarea părinților face totul în relația cu un copil. Cât timp părinții se tem că primul copil îi va face rău celui mic și nu vorbesc cu el despre aceste temeri și scenarii, sunt șanse mari să încolțească o rivalitate între frați. Cât timp părinții îi acordă încredere primului copil că aproprindu-se de cel mic îl va pupa și îl va mângâia și îl va iubi, copilul chiar așa va reacționa, cu iubire. Totul se bazează pe încredere reciprocă.

Comunicarea este cealaltă cheie salvatoare. Exprimarea propriilor temeri și dorințe, chiar și în fața unui copil de 1 an și jumătate, pentru mine și familia mea a însemnat armonie și liniște. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi găsit curajul de a-i spune Nadiei ce este în sufletul meu.

Pe lângă a fi relaxați și a comunica cu Nadia pe tema acestui subiect am mai făcut câteva lucruri:

- am implicat-o de la bun început în tot procesul legat de spital, naștere, amenajarea camerei lui Horia, schimbatul lui, baia lui;
- i-am spus fără temeri ce ne dorim de la ea și i-am mulțumit de fiecare dată când ne-a ajutat;
- i-am cultivat primele “porniri” de iubire față de Horia, în loc să stăm cu mâinile proptă între ei;
- i-am acordat atenția noastră în primul rând ei, oferindu-i în același timp lui Horia tot ce are nevoie;
- am verbalizat pe cât posibil ceea ce credeam că vrea să ne comunice despre noua situație;
- am păstrat aceleași rutine legate de mese, somnuri, joacă;
- le-am sincronizat programele de somn.

La întrebarea Iubire sau Rivalitate? răspunsul este dat de părinți, nu de copii. Copiii sunt un echilibru perfect între puritate și iubire. Părinții însă pot schimba acest echilibru prin modul în care gândesc procesul, prin reacțiile față de copii, prin cuvintele folosite sau prin felul lor de a fi.

Eu vă confirm că deschiderea sufletului și a minții față de un copil este aducătoare de armonie!

De ce fac asta? Pentru a crea în primul rând un tablou cât mai complet al realității pe care am întâlnit-o acolo și pentru a puncta anumite lucruri care pot fi îmbunătățite.

Evident că întreaga poveste are o notă de subiectivism, însă cu toate astea, voi încerca să fiu obiectivă în exprimarea propriului punct de vedere.

Dar înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat la Spitalul Sanador am să vă relatez o mică povestioară.

Primul nostru copil, Nadia Teodora, a fost născută în spitalul de stat Filantropia, în anul 2010 într-o frumoasă zi de mai.

Povestea nașterii ei a rămas pentru mine o amintire extrem de frumoasă. Începutul travaliului a fost acompaniat de muzică calmă, acasă, alături de Pedro și de Ramona, apoi a urmat un travaliu “serios” de vreo 10 ore în care ne-am străduit amândouă să ajungem la momentul magic al primei întâlniri, însă finalul a fost un pic apoteotic, ajungând pe o masă de operații unde domnul doctor Cătălin Petru Haiduc a ajutat minunea să se nască.

Din experiența nașterii Nadiei în Spitalul Filantropia am ajuns la următoarele concluzii:
- obstretică-ginecologie: tot ce a ținut de partea de travaliu și naștere a fost excepțional. Moașele foarte simpatice și calde, medicii la fel (cu o mică excepție), salonul de travaliu și de naștere arăta foarte bine. Fiecare mamă era cazată singură într-un astfel de salon, ceea ce e foarte bine. Salonul de la ATI și rezerva ofereau de asemenea niște condiții comparative cu cele pe care le-am găsit și la Spitalul Sanador.

- neonatologie: tot ce a urmat după ce am fost mutată în rezervă a fost absolut îngrozitor pentru mine. Deși pe ușa rezervei era descrisă procedura de rooming-in, ea nu a existat. Asistentele nu mi-au lăsat-o pe Nadia în cameră decât cu porția și în niciun caz noaptea. De alăptat am alăptat-o doar pe timpul zilei, deși lactația mi se instalase serios chiar înainte de operație. Pe timpul nopții, deși îmi puneam ceasul să sune și mergeam la salonul bebelușilor pentru a o alăpta, o găseam pe Nadia de fiecare dată dormind după ce primise lapte praf fără acordul meu. La un moment dat le imploram pe asistente să mă cheme să o alăptez pentru că lapte era din belșug și în sâni și pe cămășile mele de noapte Dar în zadar. Ulterior a urmat chinuiala manuală  și inumană de desfundare a canalelor galactofore la care m-au supus.

Pentru mamele care doresc odihnă și lapte praf pe timpul nopții, Spitalul Filantropia este o alegere inspirată.
Pentru mamele care doresc rooming-in și alăptare la cerere, Spitalul Filantropia este o alegere total neinspirată.

Dar să continuăm povestea…

Ce a urmat după nașterea Nadiei puteți descoperi citind postările din categoria Nadia.

Odată ajunși în Piracanga și rămânând însărcinată am decis că cel mai bun lucru este să revenim în România și să nasc aici. Considerentul principal: pentru a-l avea ca și medic pe dr. Cătălin Petru Haiduc. Am avut încredere totală că va face ca această sarcină și naștere să decurgă cât mai frumos cu putință. Este un medic extraordinar și un OM adevărat. Îi mulțumesc din suflet și pe această cale pentru tot sprijinul oferit, relaxarea inspirată și siguranța că totul va fi bine la ambele nașteri.

Așa că am ajuns aproape de momentul nașterii și am discutat cu dr. Cătălin Petru Haiduc despre metoda de naștere și spitalul în care se va întâmpla această minune. După istoricul sarcinii și nașterii Nadiei, asistată tot de dumnealui, decizia cea mai bună a fost să fie tot operație cezariană, iar spitalul să fie Sanador. Decizia de a alege un spital privat a fost luată pentru a evita ceea ce s-a întâmplat pe partea de neonatologie în spitalul Filantropia, situația neschimbându-se în ultimul an.

Și uită-ne ajunși la momentul nașterii lui Horia Nicolae la Spitalul Privat Sanador. Lucrurile care i-au diferențiat față de cei de la Medlife au fost:

- disponibilitatea ca bebelușul să stea cu Pedro în salon imediat după ce se va naște până când eu voi reveni din ATI;
- timpul petrecut în secția de ATI va fi redus la maxim. Eu am stat cam 3 ore după care am mers în salon;
- nevaccinarea lui Horia fără acordul nostru scris;
- neoferirea de lapte praf până când voi reveni de la ATI și nici după aceea;
- decontarea a 3100 RON prin CASMB

Pornind de la aceste dorințe, am să vă punctez pe categorii cum am perceput această naștere.

- obstretică-ginecologie: tot ce s-a întâmplat pe partea aceasta a fost foarte bine. Procesul de pregătire pre-operatorie, operația în sine, precum și îngrijirea post-operatorie în cele 2 zile de spitalizare au fost la un standard demn de laudă.

Ce mi-aș dori să se schimbe: ca asistentele să se oprească din a sugera repetat mamelor să ia pilula Dormicum pentru a se odihni. Mi se  pare mult mai corect ca mamele să fie întrebate dacă doresc să o ia, nu să fie “ademenite” să o ia și să doarmă buștean.

-neonatologie: exceptând povestea relatată în aricolul anterior, medicul neonatolog și asistenta de pe tura din noaptea de 21.12, toți ceilalți medicii și asistentele întâlnite au arătat respect pentru dorințele mele și modul în care ceream să fie îngrijit Horia. Țin să-i mulțumesc în primul rând dnei. dr. Olga Dumitrescu, medicul care l-a “preluat” pe Horia la naștere, pentru deschiderea cu care a discutat cu noi despre dorințele noastre, riscurile și beneficiile aferente.

Ce mi-aș dori să se schimbe: să existe consiliere adevărată pe partea de alăptare. Cu mine nu a discutat nimeni despre asta. Dar hai să zic că eu aveam deja experiență și știam ce am de făcut. Dar am văzut că nici mămicii Silvia, care a născut pentru prima dată, nu i-a fost explicat nimic legat de alăptare, despre potențialele probleme pe care le poate întâmpina după ce lactația se va instala complet cum ar fi angorjarea sânilor, mastită, muls, pusee de creștere, refluxul gastro-esofagian și altele.

Mi-as mai dori să vă analizați și mai atent oamenii pe care îi angajați. Nu este OK ca angajații unui spital privat în care pacienții plătesc destul de mulți bani pentru serviciile primite să fie tratați cu superioritate de către anumiți medici sau asistente, doar pentru că nu se pot abține de la comentarii răutăcioase. Sunt alegeri personale care pot fi discutate, dar care ar trebui măcar respectate de către angajații spitalului.

- confort: la acest capitol am fost mulțumită și nu aș avea vreo sugestie de schimbare.

- partea financiară: ceea ce îi diferențiază pe cei de la Spitalul Sanador de alte clinici private este cuantumul decontabil prin CASMB, și anume 3100 RON. Așa că pentru o naștere naturală, prețul total poate fi chiar avantajos. Însă nu și în cazul operațiilor de cezariană, unde lucrurile stau altfel.

La prima vizită făcută la spital, cu o lună înainte să nasc am primit o listă de prețuri. În cazul meu, prețul pachetului pornea de la 8200 RON la care se adăuga cazarea care era minim 390 Ron pe noapte (rezervă dublă) și maxim 760 RON (rezervă tip I lux) Nu mă întrebați ce face rezerva asta de tip I lux că nu știu Cu o săptămână înainte de naștere am mers să discutăm contractul. Mare ne-a fost surpriza când domnișoara cu care am stat de vorbă ne-a adus la cunoștință că lista noastră de prețuri a fost modificată deja de 2 ori în ultima lună, noul preț al aceluiași pachet ajungând acum la 8900 RON.

Evident că ni s-a zburlit părul. Și asta pentru că luasem deja niște decizii, îl anunțasem pe dl. dr. Haiduc că vom naște la ei, făcusem deja și programare, etc. Când am întrebam cărui motiv se datorează această modificare de preț ni s-a spus că din cauza consumabilelor medicale necesare operațiilor de cezariană. După insistențe și discuții cu domnișoara “in charge” ni s-a oferit posibilitatea de a semna contractul pe prețul de 8200 primit inițial. Chiar şi aşa, la externare a apărut din nou, miraculos, suma de 8900 RON pe factură. Dacă Pedro nu era atent, plecam acasă cu 700 de lei plătiţi în plus, chiar dacă discutasem altceva la semnarea contractului. În fine, după vreo jumătate de oră de corectat facturi am plătit doar rezerva şi câteva mărunţişuri în plus.

Un alt lucru care mi s-a părut aiurea pe partea financiară a fost cel legat de tipul de rezervă. Când am ajuns la spital ni s-a spus că singurele rezerve disponibie sunt una dublă, de 390 RON și una de tip I lux de 760 RON. Cum eram ultima mamă internată din ziua respectivă, am ales rezerva dublă, știind că voi fi singură în ea, urmând ca a doua zi să mă mut într-una single, dacă se va elibera. Numai bine, că a doua zi nu s-a eliberat nicio rezervă de tip II de 500 RON, de care doream de la bun început. Sunând la biroul de internări și întrebând ce rezerve sunt libere aflu că pe etajul 4 doar cea de 760 RON. Bine, bine, dar mai aveți și alte etaje. Acolo nu există rezerve libere? întreb eu. Ba da, mi se răspunde, dar nu le putem oferi până când nu se completează un etaj.

Aceste lucruri mi s-a părut absolut penibile și mi-au lăsat senzația că ar face orice să te factureze la final cât mai mult cu putință.

Un alt aspect negativ pe partea financiară este cel legat de numărul de zile de spitalizare. Chiar dacă cazarea nu este inclusă în prețul pachetului standard, se insistă destul de mult pe protocolul de a sta 3 nopți în spital, indiferent cât de bine se simte mama sau copilașul. Eu și la prima naștere am stat doar 2 nopți în spital, pentru că m-am recuperat rapid, iar bebelușul era bine sănătos. Când le-am spus și celor de la Sanador că aș vrea să plec după 2 zile acasă, au început să îmi bage pe sub nas faza cu protocolul, în special de către asistente. Având deja confirmarea dlui. dr. Cătălin Haiduc că sunt OK și a dnei. dr. Olga Dumitrescu că Horia este OK și el, am plecat acasă după doar 2 nopți de spitalizare.

Ce mi-aș dori să se schimbe: atitudinea asta pro-bani. Dragi membrii ai managementului spitalului privat Sanador: se vede, se simte că vreți facturi cât mai mari la externare. Știu că sunt considerente economice la mjloc, dar sigur puteți instrui personalul să fie mai puțin evident cu aceste aspecte.

Una peste alta, eu m-am bucurat că am născut la spitalul privat Sanador și asta pentru că o mare parte din lucrurile pe care ni le-am dorit s-au întâmplat.
Ca orice experiență, există aspecte care te încântă, altele care te supără, dar trăgând linie a fost o alegere bună să-l nasc pe Horia acolo.

Deci se poate să ai parte de lucruri faine și în România. Recunosc însă că e nevoie de puțină (sau mai multă) luptă cu anumite mentalități, preconcepții. De asemenea, e nevoie și de deschidere (unii ar putea numi asta curaj) în a spune deschis ce îți dorești, ce îți place și cu ce nu ești de acord. Iar astea sunt aspecte care țin de caracterul fiecărei persoane în parte. Eu sunt mai “bătăioasă”, voi cum sunteți?

NB: Deși m-am externat de mai bine de 3 zile, iar în formularul de feedback mi-am lăsat datele de contact și am menționat linkul către articolul anterior, vă spun că nu am fost contactată de nicio persoană din partea spitalului privat Sanador.

Adaug asta la lista lucrurile care pot fi îmbunătățite: contactarea cât mai rapidă a pacienților cu nemulțumiri!