Dobrestii

8 days ago, I would have written this post with an angry tone. But today I am writing it starting with a big THANK YOU! This THANK YOU is for a smart boy - Mark Zuckerberg – which launched in February 2004 the well known Facebook.

The story starts and ends in the same time simple and short. Today, August 18th 2011 I submitted my request to delete my personal Facebook account. How come? It doesn’t really matter.

What actually matters is the click I did regarding the responsibility I took in front of myself and my child in the moment I choose to write anywhere about our lives.

8 days ago I acknowledged that what I am writing about myself I can manage in a way or another. But what happens with the things I write about my child/children?

Right in that moment when I realized this thing, some questions for which I have no answer came into my mind:
Why do I write anything about my children’s lives?
What my answer will be to the following question: “With which right I tell anyone things from their lives?”. This question could come in the next 20 years from Nadia or future children.
My childrens’ lives can be influenced somehow by the thing I write about them?

And the list could continue.

So, today I took the decision to minimize the usage of social networks and also to limit the posts on this blog to life ideas, traveling, photography, different events from my life and any other things that are not direct related to my children’s lives.

In this story I have seen many advantages. The most important ones are: the trust of my children about the fact that I learned hot “to keep my mouth/ mind closed” regarding their lives and extra time I can spend with them.

Who wants to hear more about Nadia’s life adventures or wants to see how her brother’s look, either comes and visits us, either we settle an appointment outside, in reality

One of these days Nadia goes to the “adults” library that we found in our new rented house. We thought it’s nicer to call ourselves in front of her adults rather than grownups, so don’t try to make funny jokes around the adult books, ok?

As soon as I saw her and asked what is she doing there, she pulled 2 of the books, one felt down and with the other one she started running in the house giggling.
Coming after her I pick-up the lost book and I saw the title “Children learn what they live”.
I open it and I find on the first pages the poem written below. The rest of the book gets into the details of every line, but the poem itself is the essence. Therefore since I opened this book I keep thinking about those verses in order to discover how is my child living.

Enjoy!

If children live with criticism, they learn to condemn.
If children live with hostility, they learn to fight.
If children live with fear, they learn to be apprehensive.
If children live with pity, they learn to feel sorry for themselves.
If children live with ridicule, they learn to feel shy.
If children live with jealousy, they learn to feel envy.
If children live with shame, they learn to feel guilty.
If children live with encouragement, they learn confidence.
If children live with tolerance, they learn patience.
If children live with praise, they learn appreciation.
If children live with acceptance, they learn to love.
If children live with approval, they learn to like themselves.
If children live with recognition, they learn it is good to have a goal.
If children live with sharing, they learn generosity.
If children live with honesty, they learn truthfulness.
If children live with fairness, they learn justice.
If children live with kindness and consideration, they learn respect.
If children live with security, they learn to have faith in themselves and in those about them.
If children live with friendliness, they learn the world is a nice place in which to live.

DO YOU KNOW HOW IS YOUR CHILD LIVING?
by Dorothy Law Nolte & Rachel Harris

#This post is about breastfeeding and only in Romanian. For an English version, use Google Translate

În ultima vreme am tot citit poveşti blogosferice despre alăptare. Dintre ele cele mai dragi îmi sunt ale Laurei, Mariei, Danei şi Cristinei, deşi ultimele se referă mai mult la vacanţe. Fiecare postare spune în esenţă acelaşi lucru: ALĂPTAREA ESTE MINUNATĂ!

Aşa a fost şi pentru noi în cele 13 luni de până acum. Scriu A FOST pentru că de vreo lună am intrat în procesul de înţărcare al Moacei. Vreau ca acest lucru să se întâmple treptat, fără ca ea sau eu să suferim foarte mult, pentru că mi-e greu să cred că nu vom suferi.

Motivul pentru care facem asta acum este că ne pregătim toţi 3 pentru noul membru al familiei.
Da, ştiu că există şi am tot citit posturi despre şi ale mămicilor care alăptează până când nasc, iar apoi fac asta în tandem cu cei 2 copii. Bravo lor! Însă mie mi se pare prea mult, şi pe parcursul sarcinii, dar şi după.

Şi pe de altă parte sunt realistă şi sinceră cu mine. Am nevoie şi vreau o pauză până la noul început al alăptării care cine ştie cât va dura. Doamne ajută, măcar 13 luni ca şi cu Moaca.

Acum suntem la etapa în care ziua nu îi mai dau deloc, locul meu la adormit copilul fiind luat de dragul tată şi soţ. Seara la culcare şi noaptea la oricâte treziri are, ţiţi e la datorie. Totodată seara la culcare şi noaptea avem supliment de lapte proaspăt de la caprele vecinilor, care îi place la nebunie.

Însă cu toate astea, sentimentele de tristeţe mă copleşesc, mai ales seara la culcare când scoate ţiţi din guriţă şi caută biberonul cu laptele de capră. Atunci realizez cel mai mult cât de puternică este legătura între o mamă şi copilul său alăptat şi ce iureş de sentimente aduce această legătură.

Şi pentru noi ţiţi a fost salvatoarea de sete, foame, durere, oboseală în nenumărate situaţii şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere şi minte să conştientizez că laptele matern este cel mai bun pentru un copil, mai ales în primul an de viaţă. Din fericire, am în jurul meu multe mămici care cred acelaşi lucru, dar din păcate, văd în parcuri şi nu numai, un număr mult mai mare de mămici care le oferă bebeluşilor chiar şi de o lună-două lapte praf.
Dacă la început, treaba asta mă revolta, cu timpul am ajuns să o accept şi să îmi dau seama că fiecare mamă are motivele ei pentru care alăptează sau nu. Asta însă, nu m-a oprit să fac tot ce am putut pentru a susţine beneficiile alăptării printre noile mămici în devenire pe care care le cunosc. Şi m-am bucurat enorm când am văzut receptivitatea unora dintre ele.

Ce e iar foarte important în a merge cât mai mult pe drumul alăptării este informarea şi accesul la surse de încredere. Eu am avut norocul să o cunosc pe Rox încă de când eram însărcinată. Iar când Moaca avea 3 săptămâni şi intrasem în panică că nu mai am lapte, Rox m-a liniştit şi mi-a explicat prin telefon direct din Vama Veche cum e cu puseul de creştere, cum laptele este suficient şi cum chiar dacă eu am impresia că nu este, pot lua diverse suplimente alimentare precum uleiul de peşte sau cel de in pentru sporirea producţiei. Şi aşa am trecut peste hopul care pentru mulţi bebluşi înseamnă înţărcarea prematură. Pentru asta îţi mulţumesc Rox din tot sufletul că faci ceea ce faci!

Alăptarea Moacei a fost minunată! Următorul sezon va începe în preajma Crăciunului şi îl aştept cu mare drag! Însă şi pauza dintre sezoane va fi meritată