Dobrestii

Au trecut aproape 2 săptămâni de când Horia s-a alăturat familiei noastre. Și tot atâta timp de când Nadia are un frățior ștrengar, după cum puteți vedea

În timpul ăsta, aproape toți cei cu care vorbim ne pun următoarea întrebare: “Cum e Nadia cu Horia?” Răspunsul meu vine firesc: “Minunată!” Discuția continuă: “Bine, bine, dar cum se poartă cu el?”

Înainte de nașterea lui Horia am trecut printr-o perioadă destul de dificilă, în special eu și Nadia. Și asta pentru că mintea mea ajunsese iar la putere și începuse să aducă în prim plan diverse scenarii, întrebări, temeri și frici. Toate legate de cum va percepe Nadia venirea lui Horia, cum va reacționa, cum se va comporta față de el și față de noi (în special față de mine). La un moment dat o luasem razna de-a binelea, având un întreg scenariu în cap cum totul se va ruina, cum ea nu-l va accepta și câte și mai câte.

Situația a început să revină la normal după ce am citit de mai bine de 10 ori postul Ralucăi Despre rivalitatea dintre frati, despre nasterea unui frate și după o punctare fermă și la obiect, tot a Ralucăi, a faptului că totul se petrece în mintea mea, nu și în mintea Nadiei. După ce am văzut aceste descrieri despre propria-mi persoană scrise negru pe alb am realizat că într-adevăr eu sunt singura care creează probleme și distruge armonia și zen-ul familiei.

Nu a fost ușor să diger asta și să îmi revin. Dar până la urmă am făcut-o, trecând și prin etapa în care i-am spus Nadiei ce s-a întâmplat cu mine, ce simțeam și ce mi-aș dori să se întâmple.

Mare mi-a fost admirația și dragostea pentru ea în ziua în care i-am spus ce simt eu despre faptul că o să mai avem un copil. Și asta pentru că deși era un copil de doar 1 an și jumătate, a stat lângă mine, m-a ascultat foarte atentă și apoi a venit și m-a luat în brațe și m-a pupat. A fost un moment incredibil în care i-am simțit sprijinul și dragostea necondiționate. Din acel moment am început să mă relaxez și să am încredere că totul va fi bine și după venirea lui Horia.

Cu o zi înainte de a merge la spital eram un pic copleșită de evenimente și mai ales de sentimente, după cum ați citit și în articolul Azi avem un înger păzitor, de măine vom avea doi! Dar uite că a venit și ziua în care mi-am luat bagajul, soțul, copila și mama și am plecat la spital, unde urma să stau vreo 2 zile și 2 nopți. Seara Pedro a adus-o pe Nadia la spital ca să ne vadă pe mine și pe Horia. Ce credeți că a făcut frumoasa mea de copilă? Ne-a strigat și pe mine și pe Horia_aka_Bebe și apoi ne-a pupat de mai avea puțin și ne albea. Așa a fost și a doua zi când au revenit la spital.

Însă în a treia zi, când am venit acasă cu Horia situația a devenit și mai interesantă. De cum ne-a văzut pe ușă, a intrat în trepidații; realmente trepida și nu mai avea stare. Nu știa frumusețea de copilă ce să-mi mai arate prin casă, ce să-mi povestească că a făcut cu Maia (mama mea) cât am lipsit, ce a mai învățat, cu ce jucării s-a jucat și multe altele. Iar pe Horia îl pupa încontinuu. Starea asta de extaz a avut-o vreo 2-3 zile. Apoi încet încet a început să se obișnuiască cu noi și să revină la obiceiurile dinainte. Între timp și noi ne-am mai relaxat și am lăsat-o în continuare să se aproprie de Horia, fără a mai fi panicați că îi va face ceva…rău, cum spun unii. Odată cu relaxarea asta, situația a intrat pe un făgaș pe care sperăm că va continua mult timp de acum încolo.

A mai fost o mică problemă cu imposibilitatea mea de a mă mișca în primele zile de după operație. Dar după ce și asta s-a rezolvat și eu am reînceput să mă joc cu ea atunci când Horia dormea, copila a devenit și mai fericită. Drept urmare, de câteva zile de când Horia trece printr-un puseu de creștere și stă numai la sân sau în brațe, Nadia mă privește întrebătoare ce se întâmplă, îi povestesc și apoi își continuă de treburile ei.

Concluzia pe care am tras-o din această experiență este că modul în care primul copil îl vede pe noul membru al familiei depinde de RELAXARE și COMUNICARE.
Relaxarea părinților face totul în relația cu un copil. Cât timp părinții se tem că primul copil îi va face rău celui mic și nu vorbesc cu el despre aceste temeri și scenarii, sunt șanse mari să încolțească o rivalitate între frați. Cât timp părinții îi acordă încredere primului copil că aproprindu-se de cel mic îl va pupa și îl va mângâia și îl va iubi, copilul chiar așa va reacționa, cu iubire. Totul se bazează pe încredere reciprocă.

Comunicarea este cealaltă cheie salvatoare. Exprimarea propriilor temeri și dorințe, chiar și în fața unui copil de 1 an și jumătate, pentru mine și familia mea a însemnat armonie și liniște. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi găsit curajul de a-i spune Nadiei ce este în sufletul meu.

Pe lângă a fi relaxați și a comunica cu Nadia pe tema acestui subiect am mai făcut câteva lucruri:

- am implicat-o de la bun început în tot procesul legat de spital, naștere, amenajarea camerei lui Horia, schimbatul lui, baia lui;
- i-am spus fără temeri ce ne dorim de la ea și i-am mulțumit de fiecare dată când ne-a ajutat;
- i-am cultivat primele “porniri” de iubire față de Horia, în loc să stăm cu mâinile proptă între ei;
- i-am acordat atenția noastră în primul rând ei, oferindu-i în același timp lui Horia tot ce are nevoie;
- am verbalizat pe cât posibil ceea ce credeam că vrea să ne comunice despre noua situație;
- am păstrat aceleași rutine legate de mese, somnuri, joacă;
- le-am sincronizat programele de somn.

La întrebarea Iubire sau Rivalitate? răspunsul este dat de părinți, nu de copii. Copiii sunt un echilibru perfect între puritate și iubire. Părinții însă pot schimba acest echilibru prin modul în care gândesc procesul, prin reacțiile față de copii, prin cuvintele folosite sau prin felul lor de a fi.

Eu vă confirm că deschiderea sufletului și a minții față de un copil este aducătoare de armonie!