Nu vă pot spune cât de mult îmi doresc să vină primăvara. Apropo, știți vreun loc din lumea asta largă unde temperatura este precum cea dintr-o zi minunată de mai tot timpul anului? Dacă mă ajutați să-l descoprăm, îi iau pe toți ai mei Dobrești și ne mutăm acolo!

Seara a început cu răsfoit prin viața Popeștilor. Felicitări dragilor pentru frumoasa și vesela voastră familie!

Apoi am căutat cartea Playful Parenting scrisă de Lawrence J. Cohen. Imediat ce urc în dormitor o cumpăr pe Kindle

Următoarea oprire a fost pe blogul Dianei de unde am plecat cu dorința de a-mi cumpăra cât de curând o mașină de cusut, așa mai pentru începători Tot de aici am aflat despre Elena și al ei Fabrix.

Dintr-o combinație de idei am decis că primul lucru pe care îl voi coase va fi o husă pentru Kindle-ul meu inspirată de aici.

După alte câteva zeci de minute citind despre mașini de cusut, materiale și ațe colorate am mai găsit pe cineva fain: Miss Happy. Chiar mâine îi voi servi Nadiuței un ou în formă de AMA

Câteva idei luate de pe Miss Happy și de pe Lilac Silhouette vor fi implementate în curând în amenajarea dormitului nostru. Este singura cameră pe care încă nu am amenajat-o, așa că ideile găsite în seara asta pică la mare fix!

Și în final, urmărindu-l pe Matt Cuts am ales următoarele 2 proiecte pe care le voi face anul ăsta!

Click here to view the embedded video.

So what are you waiting for?

Când eram în Piracanga, frumoasa Wow, Mamica! îmi povestea despre un exercițiu, pe care ea îl mai făcuse: acela de a tăcea pentru o zi, 2 sau 3. Interesant și provocator, am spus. Eram hotărâtă să îl încerc, dar am plecat de acolo mult prea repede și nu am mai apucat să-l fac.

De ceva vreme mă tot gândesc la exercițiul ăsta. Cunoscându-mă, îmi dau seama cât îmi va fi de greu să tac. Prietenii știu de ce, aș adăuga Însă exact asta este provocarea maximă, nu?
Pe vremea când mai mergeam la birou (că de ceva vreme tot pe acasă stau ), Sabin mi-a spus într-o zi că vorbesc prea mult și că nu răspund direct întrebărilor pe care le primesc ci povestesc ce s-a întâmplat de la 1900 încoace. Atunci m-am bosumflat, dar ulterior i-am dat dreptate. Mă surprindeam de multe ori oferind răspunsuri foarte detaliate, pe care cei cu care vorbeam nici nu mi le cereau. Am început să mă observ mai atent și să corectez pornirile astea vorbărețe. Uneori terminam conversațiile cu sentimentul că am vorbit prea mult și de prea puține ori tăceam Atunci îmi spuneam că Sabin este defect, nu eu, evident .

De câteva luni, o văd pe Nadia tot mai vorbăreață. Primul impuls este să o completez la fiecare vorbă pe care o spune. Apoi îmi dau seama că de multe ori nu are nevoie de cuvintele mele și atunci îmi amintesc de vorbele lui Sabin și aleg să tac. Dar alteori ratez momentul și “mă trezesc vorbind”, lucru care mă enervează. Și la capitolul întrebărilor exersez de cel puțin 1 an. Începe încet, încet să îmi iasă schema.

Dar de unde toată povestea asta? Din interacțiunile cu propriul meu copil, cel mare deocamdată, și cu alți copii și părinții aferenți. Când mergem în parc sau în vizite, când îi avem pe bunici în casă observ cât de greu ne este nouă, oamenilor mari, să tăcem. Avem mai mereu tendința să le spunem copiilor ce să facă, ce să simtă, cum să facă, până unde să meargă, cum să coloreze, și multe altele.

M-am întrebat de multe ori de ce fac asta? Am observat că uneori o fac pentru că știu (sau cred că știu) eu mai bine decât copilul cum merge treaba, alteori pentru a-mi satisface nevoia de a-i arăta ce știu, alteori că nu pot tăcea, pur și simplu. De unde vin toate aceste porniri? Din trecutul meu, din copilăria mea, din dorințele mele care deși erau exprimate clar nu erau respectate, din interdicțiile de genul “nu ai voie să vorbești decât atunci când…” auzite des în școală, acasă sau pe stradă.

Rezultatul a fost că am ajuns să vorbesc prea mult. Dar până aici și acum! Am vorbit suficient din momentul în care mi-am acordat singură libertatea de a vorbi. Acum aleg să tac, pentru binele meu și mai ales al copiilor mei.  Văd că Nadia ajunge la etapa aceea din viață când are nevoie să experimenteze, să vadă și să simtă cu ochii și corpul ei că un cuțit taie, că lumânarea aprinsă arde, că zăpada este rece, că mersul cu prosopul pe cap poate duce la căzături. Așa că o las pe Nadia să ia cât mai multe decizii “pe barba ei”, unele legate chiar și de siguranța și securitatea ei.
Eu cred că așa îi dau libertatea de a “testa” viața, ajutând-o în felul ăsta să capete încredere în sine, indiferent de ce alegeri face.

Vă provoc la o introspecție. Alegeți să vorbiți sau să tăceți atunci când sunteți cu copiii voștri? Le spuneți la tot pasul ce să facă, pe unde să meargă, cum să se joace, cum să se dea pe tobogan? Dacă ați fi în locul lor, cum v-ați simți  în fața atâtor indicații?

Eu m-aș enerva, așa că aleg să tac mai mult și să vorbesc mai puțin. “Tăcerea e de aur!” zic și eu.

Pe Steve McCurry îl urmăresc pentru modul în care arată oamenilor frumusețea acestui Pământ și a locuitorilor lui, iar pe Cristina Bazavan pentru modul în care descrie viața și minunățiile ei.

Ca să vă dați seama mai bine despre ce vorbesc, citiți articolul Exclusiv Steve Mccurry – Revolutia de la Timisoara, povestile din chipurile oamenilor si timiditate realizat pe 31 decembrie 2011 la New York.

Felicitări Cristina și la cât mai multe astfel de interviuri!

PS: Poate data viitoare îl convingi să ia avionul New-York – București odată cu tine

În timpul ăsta, aproape toți cei cu care vorbim ne pun următoarea întrebare: “Cum e Nadia cu Horia?” Răspunsul meu vine firesc: “Minunată!” Discuția continuă: “Bine, bine, dar cum se poartă cu el?”

Înainte de nașterea lui Horia am trecut printr-o perioadă destul de dificilă, în special eu și Nadia. Și asta pentru că mintea mea ajunsese iar la putere și începuse să aducă în prim plan diverse scenarii, întrebări, temeri și frici. Toate legate de cum va percepe Nadia venirea lui Horia, cum va reacționa, cum se va comporta față de el și față de noi (în special față de mine). La un moment dat o luasem razna de-a binelea, având un întreg scenariu în cap cum totul se va ruina, cum ea nu-l va accepta și câte și mai câte.

Situația a început să revină la normal după ce am citit de mai bine de 10 ori postul Ralucăi Despre rivalitatea dintre frati, despre nasterea unui frate și după o punctare fermă și la obiect, tot a Ralucăi, a faptului că totul se petrece în mintea mea, nu și în mintea Nadiei. După ce am văzut aceste descrieri despre propria-mi persoană scrise negru pe alb am realizat că într-adevăr eu sunt singura care creează probleme și distruge armonia și zen-ul familiei.

Nu a fost ușor să diger asta și să îmi revin. Dar până la urmă am făcut-o, trecând și prin etapa în care i-am spus Nadiei ce s-a întâmplat cu mine, ce simțeam și ce mi-aș dori să se întâmple.

Mare mi-a fost admirația și dragostea pentru ea în ziua în care i-am spus ce simt eu despre faptul că o să mai avem un copil. Și asta pentru că deși era un copil de doar 1 an și jumătate, a stat lângă mine, m-a ascultat foarte atentă și apoi a venit și m-a luat în brațe și m-a pupat. A fost un moment incredibil în care i-am simțit sprijinul și dragostea necondiționate. Din acel moment am început să mă relaxez și să am încredere că totul va fi bine și după venirea lui Horia.

Cu o zi înainte de a merge la spital eram un pic copleșită de evenimente și mai ales de sentimente, după cum ați citit și în articolul Azi avem un înger păzitor, de măine vom avea doi! Dar uite că a venit și ziua în care mi-am luat bagajul, soțul, copila și mama și am plecat la spital, unde urma să stau vreo 2 zile și 2 nopți. Seara Pedro a adus-o pe Nadia la spital ca să ne vadă pe mine și pe Horia. Ce credeți că a făcut frumoasa mea de copilă? Ne-a strigat și pe mine și pe Horia_aka_Bebe și apoi ne-a pupat de mai avea puțin și ne albea. Așa a fost și a doua zi când au revenit la spital.

Însă în a treia zi, când am venit acasă cu Horia situația a devenit și mai interesantă. De cum ne-a văzut pe ușă, a intrat în trepidații; realmente trepida și nu mai avea stare. Nu știa frumusețea de copilă ce să-mi mai arate prin casă, ce să-mi povestească că a făcut cu Maia (mama mea) cât am lipsit, ce a mai învățat, cu ce jucării s-a jucat și multe altele. Iar pe Horia îl pupa încontinuu. Starea asta de extaz a avut-o vreo 2-3 zile. Apoi încet încet a început să se obișnuiască cu noi și să revină la obiceiurile dinainte. Între timp și noi ne-am mai relaxat și am lăsat-o în continuare să se aproprie de Horia, fără a mai fi panicați că îi va face ceva…rău, cum spun unii. Odată cu relaxarea asta, situația a intrat pe un făgaș pe care sperăm că va continua mult timp de acum încolo.

A mai fost o mică problemă cu imposibilitatea mea de a mă mișca în primele zile de după operație. Dar după ce și asta s-a rezolvat și eu am reînceput să mă joc cu ea atunci când Horia dormea, copila a devenit și mai fericită. Drept urmare, de câteva zile de când Horia trece printr-un puseu de creștere și stă numai la sân sau în brațe, Nadia mă privește întrebătoare ce se întâmplă, îi povestesc și apoi își continuă de treburile ei.

Concluzia pe care am tras-o din această experiență este că modul în care primul copil îl vede pe noul membru al familiei depinde de RELAXARE și COMUNICARE.
Relaxarea părinților face totul în relația cu un copil. Cât timp părinții se tem că primul copil îi va face rău celui mic și nu vorbesc cu el despre aceste temeri și scenarii, sunt șanse mari să încolțească o rivalitate între frați. Cât timp părinții îi acordă încredere primului copil că aproprindu-se de cel mic îl va pupa și îl va mângâia și îl va iubi, copilul chiar așa va reacționa, cu iubire. Totul se bazează pe încredere reciprocă.

Comunicarea este cealaltă cheie salvatoare. Exprimarea propriilor temeri și dorințe, chiar și în fața unui copil de 1 an și jumătate, pentru mine și familia mea a însemnat armonie și liniște. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi găsit curajul de a-i spune Nadiei ce este în sufletul meu.

Pe lângă a fi relaxați și a comunica cu Nadia pe tema acestui subiect am mai făcut câteva lucruri:

- am implicat-o de la bun început în tot procesul legat de spital, naștere, amenajarea camerei lui Horia, schimbatul lui, baia lui;
- i-am spus fără temeri ce ne dorim de la ea și i-am mulțumit de fiecare dată când ne-a ajutat;
- i-am cultivat primele “porniri” de iubire față de Horia, în loc să stăm cu mâinile proptă între ei;
- i-am acordat atenția noastră în primul rând ei, oferindu-i în același timp lui Horia tot ce are nevoie;
- am verbalizat pe cât posibil ceea ce credeam că vrea să ne comunice despre noua situație;
- am păstrat aceleași rutine legate de mese, somnuri, joacă;
- le-am sincronizat programele de somn.

La întrebarea Iubire sau Rivalitate? răspunsul este dat de părinți, nu de copii. Copiii sunt un echilibru perfect între puritate și iubire. Părinții însă pot schimba acest echilibru prin modul în care gândesc procesul, prin reacțiile față de copii, prin cuvintele folosite sau prin felul lor de a fi.

Eu vă confirm că deschiderea sufletului și a minții față de un copil este aducătoare de armonie!

De ce fac asta? Pentru a crea în primul rând un tablou cât mai complet al realității pe care am întâlnit-o acolo și pentru a puncta anumite lucruri care pot fi îmbunătățite.

Evident că întreaga poveste are o notă de subiectivism, însă cu toate astea, voi încerca să fiu obiectivă în exprimarea propriului punct de vedere.

Dar înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat la Spitalul Sanador am să vă relatez o mică povestioară.

Primul nostru copil, Nadia Teodora, a fost născută în spitalul de stat Filantropia, în anul 2010 într-o frumoasă zi de mai.

Povestea nașterii ei a rămas pentru mine o amintire extrem de frumoasă. Începutul travaliului a fost acompaniat de muzică calmă, acasă, alături de Pedro și de Ramona, apoi a urmat un travaliu “serios” de vreo 10 ore în care ne-am străduit amândouă să ajungem la momentul magic al primei întâlniri, însă finalul a fost un pic apoteotic, ajungând pe o masă de operații unde domnul doctor Cătălin Petru Haiduc a ajutat minunea să se nască.

Din experiența nașterii Nadiei în Spitalul Filantropia am ajuns la următoarele concluzii:
- obstretică-ginecologie: tot ce a ținut de partea de travaliu și naștere a fost excepțional. Moașele foarte simpatice și calde, medicii la fel (cu o mică excepție), salonul de travaliu și de naștere arăta foarte bine. Fiecare mamă era cazată singură într-un astfel de salon, ceea ce e foarte bine. Salonul de la ATI și rezerva ofereau de asemenea niște condiții comparative cu cele pe care le-am găsit și la Spitalul Sanador.

- neonatologie: tot ce a urmat după ce am fost mutată în rezervă a fost absolut îngrozitor pentru mine. Deși pe ușa rezervei era descrisă procedura de rooming-in, ea nu a existat. Asistentele nu mi-au lăsat-o pe Nadia în cameră decât cu porția și în niciun caz noaptea. De alăptat am alăptat-o doar pe timpul zilei, deși lactația mi se instalase serios chiar înainte de operație. Pe timpul nopții, deși îmi puneam ceasul să sune și mergeam la salonul bebelușilor pentru a o alăpta, o găseam pe Nadia de fiecare dată dormind după ce primise lapte praf fără acordul meu. La un moment dat le imploram pe asistente să mă cheme să o alăptez pentru că lapte era din belșug și în sâni și pe cămășile mele de noapte Dar în zadar. Ulterior a urmat chinuiala manuală  și inumană de desfundare a canalelor galactofore la care m-au supus.

Pentru mamele care doresc odihnă și lapte praf pe timpul nopții, Spitalul Filantropia este o alegere inspirată.
Pentru mamele care doresc rooming-in și alăptare la cerere, Spitalul Filantropia este o alegere total neinspirată.

Dar să continuăm povestea…

Ce a urmat după nașterea Nadiei puteți descoperi citind postările din categoria Nadia.

Odată ajunși în Piracanga și rămânând însărcinată am decis că cel mai bun lucru este să revenim în România și să nasc aici. Considerentul principal: pentru a-l avea ca și medic pe dr. Cătălin Petru Haiduc. Am avut încredere totală că va face ca această sarcină și naștere să decurgă cât mai frumos cu putință. Este un medic extraordinar și un OM adevărat. Îi mulțumesc din suflet și pe această cale pentru tot sprijinul oferit, relaxarea inspirată și siguranța că totul va fi bine la ambele nașteri.

Așa că am ajuns aproape de momentul nașterii și am discutat cu dr. Cătălin Petru Haiduc despre metoda de naștere și spitalul în care se va întâmpla această minune. După istoricul sarcinii și nașterii Nadiei, asistată tot de dumnealui, decizia cea mai bună a fost să fie tot operație cezariană, iar spitalul să fie Sanador. Decizia de a alege un spital privat a fost luată pentru a evita ceea ce s-a întâmplat pe partea de neonatologie în spitalul Filantropia, situația neschimbându-se în ultimul an.

Și uită-ne ajunși la momentul nașterii lui Horia Nicolae la Spitalul Privat Sanador. Lucrurile care i-au diferențiat față de cei de la Medlife au fost:

- disponibilitatea ca bebelușul să stea cu Pedro în salon imediat după ce se va naște până când eu voi reveni din ATI;
- timpul petrecut în secția de ATI va fi redus la maxim. Eu am stat cam 3 ore după care am mers în salon;
- nevaccinarea lui Horia fără acordul nostru scris;
- neoferirea de lapte praf până când voi reveni de la ATI și nici după aceea;
- decontarea a 3100 RON prin CASMB

Pornind de la aceste dorințe, am să vă punctez pe categorii cum am perceput această naștere.

- obstretică-ginecologie: tot ce s-a întâmplat pe partea aceasta a fost foarte bine. Procesul de pregătire pre-operatorie, operația în sine, precum și îngrijirea post-operatorie în cele 2 zile de spitalizare au fost la un standard demn de laudă.

Ce mi-aș dori să se schimbe: ca asistentele să se oprească din a sugera repetat mamelor să ia pilula Dormicum pentru a se odihni. Mi se  pare mult mai corect ca mamele să fie întrebate dacă doresc să o ia, nu să fie “ademenite” să o ia și să doarmă buștean.

-neonatologie: exceptând povestea relatată în aricolul anterior, medicul neonatolog și asistenta de pe tura din noaptea de 21.12, toți ceilalți medicii și asistentele întâlnite au arătat respect pentru dorințele mele și modul în care ceream să fie îngrijit Horia. Țin să-i mulțumesc în primul rând dnei. dr. Olga Dumitrescu, medicul care l-a “preluat” pe Horia la naștere, pentru deschiderea cu care a discutat cu noi despre dorințele noastre, riscurile și beneficiile aferente.

Ce mi-aș dori să se schimbe: să existe consiliere adevărată pe partea de alăptare. Cu mine nu a discutat nimeni despre asta. Dar hai să zic că eu aveam deja experiență și știam ce am de făcut. Dar am văzut că nici mămicii Silvia, care a născut pentru prima dată, nu i-a fost explicat nimic legat de alăptare, despre potențialele probleme pe care le poate întâmpina după ce lactația se va instala complet cum ar fi angorjarea sânilor, mastită, muls, pusee de creștere, refluxul gastro-esofagian și altele.

Mi-as mai dori să vă analizați și mai atent oamenii pe care îi angajați. Nu este OK ca angajații unui spital privat în care pacienții plătesc destul de mulți bani pentru serviciile primite să fie tratați cu superioritate de către anumiți medici sau asistente, doar pentru că nu se pot abține de la comentarii răutăcioase. Sunt alegeri personale care pot fi discutate, dar care ar trebui măcar respectate de către angajații spitalului.

- confort: la acest capitol am fost mulțumită și nu aș avea vreo sugestie de schimbare.

- partea financiară: ceea ce îi diferențiază pe cei de la Spitalul Sanador de alte clinici private este cuantumul decontabil prin CASMB, și anume 3100 RON. Așa că pentru o naștere naturală, prețul total poate fi chiar avantajos. Însă nu și în cazul operațiilor de cezariană, unde lucrurile stau altfel.

La prima vizită făcută la spital, cu o lună înainte să nasc am primit o listă de prețuri. În cazul meu, prețul pachetului pornea de la 8200 RON la care se adăuga cazarea care era minim 390 Ron pe noapte (rezervă dublă) și maxim 760 RON (rezervă tip I lux) Nu mă întrebați ce face rezerva asta de tip I lux că nu știu Cu o săptămână înainte de naștere am mers să discutăm contractul. Mare ne-a fost surpriza când domnișoara cu care am stat de vorbă ne-a adus la cunoștință că lista noastră de prețuri a fost modificată deja de 2 ori în ultima lună, noul preț al aceluiași pachet ajungând acum la 8900 RON.

Evident că ni s-a zburlit părul. Și asta pentru că luasem deja niște decizii, îl anunțasem pe dl. dr. Haiduc că vom naște la ei, făcusem deja și programare, etc. Când am întrebam cărui motiv se datorează această modificare de preț ni s-a spus că din cauza consumabilelor medicale necesare operațiilor de cezariană. După insistențe și discuții cu domnișoara “in charge” ni s-a oferit posibilitatea de a semna contractul pe prețul de 8200 primit inițial. Chiar şi aşa, la externare a apărut din nou, miraculos, suma de 8900 RON pe factură. Dacă Pedro nu era atent, plecam acasă cu 700 de lei plătiţi în plus, chiar dacă discutasem altceva la semnarea contractului. În fine, după vreo jumătate de oră de corectat facturi am plătit doar rezerva şi câteva mărunţişuri în plus.

Un alt lucru care mi s-a părut aiurea pe partea financiară a fost cel legat de tipul de rezervă. Când am ajuns la spital ni s-a spus că singurele rezerve disponibie sunt una dublă, de 390 RON și una de tip I lux de 760 RON. Cum eram ultima mamă internată din ziua respectivă, am ales rezerva dublă, știind că voi fi singură în ea, urmând ca a doua zi să mă mut într-una single, dacă se va elibera. Numai bine, că a doua zi nu s-a eliberat nicio rezervă de tip II de 500 RON, de care doream de la bun început. Sunând la biroul de internări și întrebând ce rezerve sunt libere aflu că pe etajul 4 doar cea de 760 RON. Bine, bine, dar mai aveți și alte etaje. Acolo nu există rezerve libere? întreb eu. Ba da, mi se răspunde, dar nu le putem oferi până când nu se completează un etaj.

Aceste lucruri mi s-a părut absolut penibile și mi-au lăsat senzația că ar face orice să te factureze la final cât mai mult cu putință.

Un alt aspect negativ pe partea financiară este cel legat de numărul de zile de spitalizare. Chiar dacă cazarea nu este inclusă în prețul pachetului standard, se insistă destul de mult pe protocolul de a sta 3 nopți în spital, indiferent cât de bine se simte mama sau copilașul. Eu și la prima naștere am stat doar 2 nopți în spital, pentru că m-am recuperat rapid, iar bebelușul era bine sănătos. Când le-am spus și celor de la Sanador că aș vrea să plec după 2 zile acasă, au început să îmi bage pe sub nas faza cu protocolul, în special de către asistente. Având deja confirmarea dlui. dr. Cătălin Haiduc că sunt OK și a dnei. dr. Olga Dumitrescu că Horia este OK și el, am plecat acasă după doar 2 nopți de spitalizare.

Ce mi-aș dori să se schimbe: atitudinea asta pro-bani. Dragi membrii ai managementului spitalului privat Sanador: se vede, se simte că vreți facturi cât mai mari la externare. Știu că sunt considerente economice la mjloc, dar sigur puteți instrui personalul să fie mai puțin evident cu aceste aspecte.

Una peste alta, eu m-am bucurat că am născut la spitalul privat Sanador și asta pentru că o mare parte din lucrurile pe care ni le-am dorit s-au întâmplat.
Ca orice experiență, există aspecte care te încântă, altele care te supără, dar trăgând linie a fost o alegere bună să-l nasc pe Horia acolo.

Deci se poate să ai parte de lucruri faine și în România. Recunosc însă că e nevoie de puțină (sau mai multă) luptă cu anumite mentalități, preconcepții. De asemenea, e nevoie și de deschidere (unii ar putea numi asta curaj) în a spune deschis ce îți dorești, ce îți place și cu ce nu ești de acord. Iar astea sunt aspecte care țin de caracterul fiecărei persoane în parte. Eu sunt mai “bătăioasă”, voi cum sunteți?

NB: Deși m-am externat de mai bine de 3 zile, iar în formularul de feedback mi-am lăsat datele de contact și am menționat linkul către articolul anterior, vă spun că nu am fost contactată de nicio persoană din partea spitalului privat Sanador.

Adaug asta la lista lucrurile care pot fi îmbunătățite: contactarea cât mai rapidă a pacienților cu nemulțumiri!

În seara asta nu pot dormi văzând cum realitatea crudă şi brutală a preconcepţiilor, lenei şi etichetelor puse oamenilor cu atâta uşurinţă, loveşte tinerele mame care au venit aici să îşi nască bebeluşii.

De 2 zile ne-a fost pus în frunte şi pe uşa rezervei stigmatul “DOMNUL ALĂPTAT EXCLUSIV”.
Cine a făcut asta? O bună parte din personalul secţiei de Neonatologie.

Cu ce drept? Că ei pot şi refuză să respecte dorinţa mea de a-mi alăpta copilul şi de a refuza biberoane cu lapte praf.

De ce o fac? Pentru că le e greu (dar cuvântul potrivit ar fi LENE) să meargă în cele 10-12 saloane de pe etaj şi să înveţe tinerele mame să îşi alăpteze pruncii.

Pe ce bani? Pe minim 5000 RON pentru o naştere naturală şi minim 8000 RON pentru o operaţie cezariană.

Platiţi de cine? De părinţii care aşteaptă de la spitalele private nişte servicii bazate pe respect şi bunăvoinţă.

Dar ce se întâmplă de fapt în Spitalul Privat Sanador?
Aceşti angajaţi sunt sau au fost “lucrători” în spitalele de stat unde părerile părinţilor contează prea puţin pentru a fi cerute sau luate în seamă, chiar şi atunci când sunt exprimate explicit.
Şi după ce şi-au însuşit foarte bine această atitudine “de stat”- după cum îi spune şi numele conform Maestrului Toma Caragiu – o exercită din plin şi cu nonşalanţă şi în Spitalul Privat Sanador din Bucureşti.

Şi ca să nu mai vorbesc doar la modul general vă dau câteva exemple de acţiuni, atitudini şi situaţii trăite de ieri încoace:
- în anexa contractului semnat există următorul “beneficiu”: “Consiliere în alăptare”. Această consiliere înseamnă aducerea copilului la sânul mamei, încercarea timidă de a prinde cu 2 degete sfârcul mamei şi a-l introduce în gura micuţului şi apoi oferirea de explicaţii ca acestea: “Ei, trebuie să aveţi răbdare câteva zile, laptele nu vine aşa usor.” sau “Ce credeţi că aveţi acolo mai mult de 2 stropi?” sau “Aveţi timp după ce ajungeţi acasă să faceţi asta.”

Replicile astea i-au fost adresate mămicii Silvia, cu care am împărtit rezerva şi care a venit aici tocmai din Buzău să o nască pe minunata ei de fetiţă, crezând că aici va găsi acel respect şi acel sprijin pe care în maternitatea din Buzau ştia că nu îl va primi.

- dintre cei 12 copii născuţi în ultimele 2 zile pe secţia de la etajul 4 al Spitalului Privat Sanador, Horia Nicolae este singurul copil alăptat exclusiv cu sân. Stigmatizarea a fost foarte clar făcuta pe tabla din camera nou-nascuţilor cu marker roşu si litere de o schioapă;

- mamele sunt sfătuite să îşi lase copiii pe secţie şi să ia între timp o pilulă magică numită DORMICUM, care le aduce un Moş Ene pe la gene toată noaptea, în timp ce hrana bebluşilor este exclusiv lapte praf;

- tot dintre cei 12 copii născuti de luni încoace, Horia Nicolae este singurul bebeluş care doarme noaptea cu mama lui în cameră. Restul sunt aliniaţi şi adormiţi la unison cu miraculoasele biberoane cu lapte praf;

- ca Horia Nicolae să poată dormi noaptea cu mine în salon am dat ieri seara cu subsemnatul sub o fraza precum: “Mi s-au explicat potenţialele riscuri la care este supus copilul, le-am înţeles şi mi le asum.” Cu stimă, Eugenia Dobrescu, aş fi adăugat ;

Legat de acest punct, aş avea o întrebare retorică: după ce ajung acasă cu copilul, cine îmi mai expune aceste riscuri şi cine e responsabil şi dă cu semnatura?

Repet că toate exemplele de mai sus sunt doar ale unei părţi din personalul spitalului şi a secţiei de nou născuţi.
Slavă Domnului că am întâlnit totuşi persoane care ne priveau cu drag şi zâmbete pe faţă. Chiar şefa moaşelor m-a etichetat “O mamă năzdravană”, cu toate conotaţiile bune şi cu admiraţia de rigoare.

O altă doamnă doctor neonatolog mi-a mărturisit că şi-ar dori să întâlnească cât mai multe mămici atât de dornice de a-şi alăpta bebeluşii.

Un lucru îmi este clar: în viaţa întâlneşti 2 feluri de oameni: OAMENI şi OAMENI! Totul ţine de alegerile personale şi susţinerea dorinţelor cu toată încrederea, mai ales în faţa oamenilor despre care am vorbit în prima parte a articolului.

Vă doresc să întâlniţi OAMENI adevăraţi, deschişi la minte şi la suflet care nu pun oamenii în cutii sau le lipesc pe frunte etichete!

Eu plec din spital cu bucuria că am împărţit camera cu o mămica care deşi speriată a ascultat ce i-am povestit despre alăptare şi a ales să îşi ţină micuţa lângă ea zi şi noapte şi să o alăpteze!
Felicitări Silvia şi Antonia Maria. Sunteţi puternice şi vă mulţumesc pentru asta!

În încheiere vă ataşez o poză cu Horia Nicolae, zis şi Voinicel – Umflăţel

Later Edit: în urma numărului mare de comentarii am descris Experienţa completă a naşterii în Spitalul Privat Sanador

Astăzi mă simt precum bradul nostru, cu multe sentimente atârnându-mi în suflet. De ce așa? Uai, din câte sute de motive!

Dar cel mai copleșitor este cel prin care am realizat ca azi este ultima zi din viața noastră pe care o trăim doar cu Nadia, primul nostru copil. Azi mai încheiem un capitol din această viață, unul absolut minunat și fascinant.

Ce se va întâmpla de mâine? Vom deschide un nou capitol, cel în care vom fi părinții a 2 copii.
E destul de greu să trăiești aceste sentimente. Asta spuneam și în postarea Timpul trece, tu ce faci?

Nadia înseamnă pentru noi multe lucruri absolut incredibile. Venirea ei m-a teleportat brusc pe un drum despre a cărui existență habar nu avem înainte de a o cunoaște și a o simți în brațe, la pieptul meu.

Draga mea Nadia, îți mulțumesc din tot sufletul că m-ai ajutat să văd o grămadă de lucruri frumoase în mine, în tine, în oamenii din jurul meu și pe acest Pământ. Tu ai devenit CALEA către frumos, iubire, fericire, relaxare, către oamenii frumoși pe care i-am cunoscut și către tot ce e mai pur și mai curat în această lume.

De mâine draga mea, nu vei mai fi singura călăuzitoare a acestei căi. Îți vine în ajutor Horia Nicolae.
Stiu și simt că amândoi ne veți fi alături pentru a ne lumina drumul și către alte lucruri minunate pe care le mai avem de descoperit.

Vă sunt recunoscătoare și amintiți-vă mereu că am încredere totală în Cunoștințele, în Sufletele voastre pure și calde, în Semnele pe care mi le veți arăta pentru a fi fericiți împreună.

Azi este ziua ta specială! Te simt mai aproape și mai iubitoare decât în oricare altă zi. Simt că și tu te rogi lui Dumnezeu alături de mulți oameni dragi ca ziua de mâine să vină cu bine, iar Horia să fie sănătos și fericit la fel cum ai fost și tu.

Mama te iubește mult de tot și îți multumeste că ne ești alături, minunăție de copilă ce ești!

Foto credits -> Alexandra Sandu. Multumim!

Mă consider destul de experimentat în instrumentele de purtat copiii, având în vedere că am folosit: wrap elastic, sling cu inele, mei-tai, tonga, wrap neelastic precum şi prima versiune de Manduca. Fiecare are plusuri şi minusuri, însă majoritatea au o problema: fie nu pot fi folosite uşor de când se naşte bebeluşul, fie nu pot fi folosite decât până la o anumită vârstă/greutate. Am subliniat uşor pentru că am auzit de foarte multe mămici care nu s-au descurcat să pună bebeluşul de 1-2 săptămâni sau chiar luni într-un sling sau wrap. Ori cu Manduca şansele de nereuşită sunt foarte mici spre zero. Dar să trecem la aspecte mai concrete.

Montarea
Mi se pare important să poţi să “montezi” cu uşurintă copilul într-un instrument de purtat. Aici e clar un punct forte al Manducăi (cot la cot cu mei-tai). Întâi fixezi Manduca pe şolduri, apoi “plantezi” pruncul şi într-un final capsezi cele două bretele. Paşii doi şi trei pot fi inversaţi pentru începători sau când bebeluşul este foarte mic.

Siguranţa
La capitolul siguranţă mă refer la cât de rezistente si sigure sunt bretelele, clemele si alte elemente. Aş zice că Manduca stă cel mai bine, având în vedere mecanismul de blocare al clemei din spate (doar la începutul folosirii puţin enervant). N-am văzut acest mecanism la alte instrumente asemănătoare.

Confortul părintelui
Ei, aici e aici. De departe aleg Manduca pentru un copil peste 6-7 Kg pe care vrei sa-l porţi mai mult de 30 de minute. Acum câteva zile am purtat-o pe Nadia fără oprire aproape o oră şi jumătate şi singura jenă a fost de la cureaua pantalonilor pe care am uitat să o scot. În rest greutatea se împarte foarte bine pe şolduri datorită centurii foarte asemănătoare cu cele de la rucsacii de munte. În plus bretelele sunt căptuşite bine şi nu dau impresia că te taie ca la unele mei-tai-uri.

Confortul copilului
Având în vedere că Nadia aproape a adormit de câteva ori, cred ca Manduca este confortabilă şi pentru copil. Îmi place foarte mult că are adaptor pentru bebeluşi chiar cu posibilitatea de a le introduce picioarele înauntru, lucru de preferat când sunt foarte foarte mici. Tot la confort adaug şi cele două învelitoare de pe bretele, moi, pufoase şi numai bune de molfăit de către cei mici

Greutatea/Transportul
Aici mă refer la greutatea Manducăi versus alte instrumente. Cred că e singurul capitol la care stă mai prost decât altele, ocupând destul de mult spaţiu în special din cauza centurii groase. De asemenea este mai grea decât un mei-tai sau un wrap, dar având în vedere restul avantajelor mi se pare un târg foarte bun.

În încheiere adaug o poză cu Nadia în Manduca făcută în studioul Alexandrei Sandu pentru care îi mulţumesc!

#disclaimer: acest articol este un review scris în urma unei săptămâni de testare cu noua Manduca oferită de echipa HipHip.ro. Vă mulţumim!

Cum zice bunica mea dragă: “Mult a fost, puțin a mai rămas!” Așa că în mai puțin de 2 săptămâni burtica mea cea mare se va tranforma într-un bebeluș lipit de sânul meu și purtat cu toată dragostea în tot felul de instrumente care mai de care mai ciudate

Ne pregătim, organizatoric, dar și emoțional.

Aud în ultima vreme tot mai mult: “Stai liniștită! O să vezi că la al doilea copil este totul mai ușor! Știi ce ai de făcut, nu mai ai sentimentul că nu te descurci etc.”

Pe alocuri le dau dreptate, însă ce pot spune cu siguranță este că dintr-un anumit punct de vedere este mult mai greu: SENTIMENTELE!

Atunci când aștepți un al doilea/treilea copil sentimentele puse în joc sunt mai multe și din cele mai complexe. Pe lângă sentimentele mele și ale lui Pedro sunt cele ale Nadiei și ale frățiorului ei. Iar grija noastră ca părinți pentru aceste sentimente este mult mai mare.

Nu luați treaba asta ca pe o văicăreală ci mai degrabă ca pe o conștientizare. Cu cât suntem mai mulți cu atât starea noastră sentimentață poate fi mai relaxată sau mai tensionată. Iar asta depinde doar de alegerile pe care le facem în legătură cu absolut orice lucru; cum ne organizăm casa, cum ne organizăm cu somnurile, cine ce responsabilități va prelua, când și cum vom face cunoscute seria evenimentelor ce se vor întâmpla, dacă apelăm sau nu la un ajutor din exterior, cum ne vor arăta “agendele” de lucru și tot așa.

Însă ce e frumos, e frumos și merită trăit. Uneori am senzația că au intrat zilele în sac, cum zice românul, alteori am senzația că mai este atât de mult timp până la ziua Z. În unele zile sunt frântă de oboseală, în alte zile conduc cu orele și alerg de colo colo și îmi place.

Dar ce e cu adevărat important este că mă bucur de fiecare clipă. Când mă simt bine, îmi pun o fustă scurtă și tocuri și merg la o ciocolată cu oameni dragi. Alteori, nu vreau să ies din casă nici măcar să arunc o sticlă la coșul de gunoi.

Ce va fi? Cum va fi? Mă voi descurca sau nu cu 2 copii? Voi vedea, atunci când îi voi avea.

Acum, ies în oraș, mă bucur de zilele cu soare, râd cât pot de mult, planific petrecerea de Moș Crăciun de pe 24 decembrie, alerg după cadouri. Toate astea mă fac fericită și e tot ce contează.

Când ne-am întors din concediul din Maramureș și Țara Oașului (despre care am să vă povestesc cândva) am adus acasă o tăbliță de lut pe care scrie așa: “TIMPUL TRECE, TU CE FACI?” Este pusă chiar pe hol, unde poate fi văzută de oricine, inclusiv noi ai casei, imediat ce ne pășesc pragul. Din câtă lume ne-a vizitat, un singur om, un preot, a remarcat-o și citit-o cu glas tare la plecare. Ce am văzut pe fața lui? Un mare semn de întrebare.

Așa că vă spun și vă întreb: “TIMPUL TRECE, TU CE FACI?”

PS: Numele ales pentru junior este HORIA NICOLAE. Vă place?

După ce ne-am chinuit (fără succes) luni de zile să ne amintim cui i-am dat jucăria din poza de mai jos care se atârnă de pătuț, am ajuns să întrebăm în plen: CUI I-AM DAT-O?

Vrem să aflăm unde a ajuns pentru a-i ruga pe noii proprietari să ne-o împrumute pentru următoarele câteva luni. La Nadia a avut mare succes și ne-am dori să i-o arătăm și juniorului. Din păcate, deși am tot căutat-o pe net, nu am mai găsit-o.

Dacă nu v-am convins că ne-o dorim atât de tare înapoi, să știți că oferim recompensă!