Dobrestii

Da, și postul ăsta e legat de prichindei. Dar e musai să vă povestesc despre cum și cine predă lecțiile de viață în cușca noastră

În general Moaca este veselă, vorbăreață, cântăreață, povestitoare, balerină, înotătoare, iubitoare și multe altele din aceleași categorii. Ce efect au stările astea asupra noastră? De bucurie maximă și de mulțumire atât către ea, Prințesa Moaca cât și către Dumnezeu pentru că ne-a adus-o atât de aproape.

Uneori mai sunt și zile în care Moaca este plângăcioasă, cu un NU în brațe poate mai mare decât China, urlătoare, morocănoasă, supărată. Ce facem noi în astfel de situații? Luptăm cu propriile minți să stăm pe linia de plutire, să o acceptăm așa cum este, să-i fim alături, să ne păstrăm calmul.

Cu toate eforturile depuse, în unele zile în care Moaca se trezește cu fața la cearceaf, iar noi suntem obosiți, nedormiți, sau îngândurați, ies scântei. Ea plânge, noi ridicăm tonul, ea plânge și mai tare, chiar urlă, începem să urlăm și noi și ajungem într-o zi în următoarea situație:

Moaca: refuză să doarmă la prânz. Este un refuz voit, intenționat, conștient. Bine că nu este încă conștientă și de efectele acestui refuz Într-un final apoteotic de plânsete adoarme. Numai că se trezește după o oră ceas, cu urlete și supărări mult mai intense.

Noi: încercăm să ne păstrăm calmul. Pedro reușește mai multe minute, dar eu clachez și îi spun țipând “NU mai vreau să te aud plângând atât de mult, NU mai suport, NU mai vreau, NU MAI VREAU!”

Moaca: se uită cu ochii mari la mine, se liniștește, cere să o iau în brațe și să-i citesc o poveste.

Eu: încep să citesc povestea, bucurându-mă de liniștea din casă.

Voinicel: brusc și dintr-o dată, se apucă să plângă; nu știm exact din ce motiv.

Noi: ne uităm mirați la el neînțelegând de ce plânge și îngroziți că iar se plânge în casă.

Moaca: se ridică din brațele mele, se duce lângă Voinicel și începe să-l liniștească cu mângâieri pe creștetul capului și cu un “Șșșșș…..” demn de toată iubirea.
Printre mângâierile oferite, își mai aruncă câte o privire către noi să-i vedem ochii prin care ne spune:
“Vedeți cum îl liniștesc pe Horia? Așa mi-aș dori să faceți și cu voi cu mine atunci când plâng!”

Noi: încercăm să ne revenim după “palmele” luate de la propriul copil de nici 2 ani. Apoi o luăm în brațe, îi mulțumim și ne cerem iertare.

Nu știu cum e în casele voastre, dar la noi copiii sunt profesorii, ei ne învață cum să fim mai buni, mai iubitori, mai înțegători. Norocul nostru că-i avem alături și că avem totuși mintea deschisă ca să învățăm din lecțiile predate. Îmi doresc să fie la fel de înțelepți și de acum înainte. Cu înțelepciunea lor avem șanse să creștem, să fim altfel decât am fost până acum.
Vă mulțumim îngerașilor!

Few days ago a friend from Singapore send me an email with a short description of a very nice personal project, Love from the World, in which she wants to bring together kids from around the world.

How she will manage to do so? Simple: By making one big quilt by sewing together fabric artwork created by children from 100 countries, one per country! Each artwork shows the flag of the country they are living in now.

Romania will be represented by Nadia and her little fabric artwork done yesterday early in the morning.

Here are some pictures during the painting session and of course with the final piece of art. It was for the first time that she used watercolors and it seems to me she loved it.

Au trecut aproape 2 săptămâni de când Horia s-a alăturat familiei noastre. Și tot atâta timp de când Nadia are un frățior ștrengar, după cum puteți vedea

În timpul ăsta, aproape toți cei cu care vorbim ne pun următoarea întrebare: “Cum e Nadia cu Horia?” Răspunsul meu vine firesc: “Minunată!” Discuția continuă: “Bine, bine, dar cum se poartă cu el?”

Înainte de nașterea lui Horia am trecut printr-o perioadă destul de dificilă, în special eu și Nadia. Și asta pentru că mintea mea ajunsese iar la putere și începuse să aducă în prim plan diverse scenarii, întrebări, temeri și frici. Toate legate de cum va percepe Nadia venirea lui Horia, cum va reacționa, cum se va comporta față de el și față de noi (în special față de mine). La un moment dat o luasem razna de-a binelea, având un întreg scenariu în cap cum totul se va ruina, cum ea nu-l va accepta și câte și mai câte.

Situația a început să revină la normal după ce am citit de mai bine de 10 ori postul Ralucăi Despre rivalitatea dintre frati, despre nasterea unui frate și după o punctare fermă și la obiect, tot a Ralucăi, a faptului că totul se petrece în mintea mea, nu și în mintea Nadiei. După ce am văzut aceste descrieri despre propria-mi persoană scrise negru pe alb am realizat că într-adevăr eu sunt singura care creează probleme și distruge armonia și zen-ul familiei.

Nu a fost ușor să diger asta și să îmi revin. Dar până la urmă am făcut-o, trecând și prin etapa în care i-am spus Nadiei ce s-a întâmplat cu mine, ce simțeam și ce mi-aș dori să se întâmple.

Mare mi-a fost admirația și dragostea pentru ea în ziua în care i-am spus ce simt eu despre faptul că o să mai avem un copil. Și asta pentru că deși era un copil de doar 1 an și jumătate, a stat lângă mine, m-a ascultat foarte atentă și apoi a venit și m-a luat în brațe și m-a pupat. A fost un moment incredibil în care i-am simțit sprijinul și dragostea necondiționate. Din acel moment am început să mă relaxez și să am încredere că totul va fi bine și după venirea lui Horia.

Cu o zi înainte de a merge la spital eram un pic copleșită de evenimente și mai ales de sentimente, după cum ați citit și în articolul Azi avem un înger păzitor, de măine vom avea doi! Dar uite că a venit și ziua în care mi-am luat bagajul, soțul, copila și mama și am plecat la spital, unde urma să stau vreo 2 zile și 2 nopți. Seara Pedro a adus-o pe Nadia la spital ca să ne vadă pe mine și pe Horia. Ce credeți că a făcut frumoasa mea de copilă? Ne-a strigat și pe mine și pe Horia_aka_Bebe și apoi ne-a pupat de mai avea puțin și ne albea. Așa a fost și a doua zi când au revenit la spital.

Însă în a treia zi, când am venit acasă cu Horia situația a devenit și mai interesantă. De cum ne-a văzut pe ușă, a intrat în trepidații; realmente trepida și nu mai avea stare. Nu știa frumusețea de copilă ce să-mi mai arate prin casă, ce să-mi povestească că a făcut cu Maia (mama mea) cât am lipsit, ce a mai învățat, cu ce jucării s-a jucat și multe altele. Iar pe Horia îl pupa încontinuu. Starea asta de extaz a avut-o vreo 2-3 zile. Apoi încet încet a început să se obișnuiască cu noi și să revină la obiceiurile dinainte. Între timp și noi ne-am mai relaxat și am lăsat-o în continuare să se aproprie de Horia, fără a mai fi panicați că îi va face ceva…rău, cum spun unii. Odată cu relaxarea asta, situația a intrat pe un făgaș pe care sperăm că va continua mult timp de acum încolo.

A mai fost o mică problemă cu imposibilitatea mea de a mă mișca în primele zile de după operație. Dar după ce și asta s-a rezolvat și eu am reînceput să mă joc cu ea atunci când Horia dormea, copila a devenit și mai fericită. Drept urmare, de câteva zile de când Horia trece printr-un puseu de creștere și stă numai la sân sau în brațe, Nadia mă privește întrebătoare ce se întâmplă, îi povestesc și apoi își continuă de treburile ei.

Concluzia pe care am tras-o din această experiență este că modul în care primul copil îl vede pe noul membru al familiei depinde de RELAXARE și COMUNICARE.
Relaxarea părinților face totul în relația cu un copil. Cât timp părinții se tem că primul copil îi va face rău celui mic și nu vorbesc cu el despre aceste temeri și scenarii, sunt șanse mari să încolțească o rivalitate între frați. Cât timp părinții îi acordă încredere primului copil că aproprindu-se de cel mic îl va pupa și îl va mângâia și îl va iubi, copilul chiar așa va reacționa, cu iubire. Totul se bazează pe încredere reciprocă.

Comunicarea este cealaltă cheie salvatoare. Exprimarea propriilor temeri și dorințe, chiar și în fața unui copil de 1 an și jumătate, pentru mine și familia mea a însemnat armonie și liniște. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi găsit curajul de a-i spune Nadiei ce este în sufletul meu.

Pe lângă a fi relaxați și a comunica cu Nadia pe tema acestui subiect am mai făcut câteva lucruri:

- am implicat-o de la bun început în tot procesul legat de spital, naștere, amenajarea camerei lui Horia, schimbatul lui, baia lui;
- i-am spus fără temeri ce ne dorim de la ea și i-am mulțumit de fiecare dată când ne-a ajutat;
- i-am cultivat primele “porniri” de iubire față de Horia, în loc să stăm cu mâinile proptă între ei;
- i-am acordat atenția noastră în primul rând ei, oferindu-i în același timp lui Horia tot ce are nevoie;
- am verbalizat pe cât posibil ceea ce credeam că vrea să ne comunice despre noua situație;
- am păstrat aceleași rutine legate de mese, somnuri, joacă;
- le-am sincronizat programele de somn.

La întrebarea Iubire sau Rivalitate? răspunsul este dat de părinți, nu de copii. Copiii sunt un echilibru perfect între puritate și iubire. Părinții însă pot schimba acest echilibru prin modul în care gândesc procesul, prin reacțiile față de copii, prin cuvintele folosite sau prin felul lor de a fi.

Eu vă confirm că deschiderea sufletului și a minții față de un copil este aducătoare de armonie!

Aseară am împodobit bradul de Crăciun alături de Nadia. Este plin de ornamente făcute în ultimele săptămâni, cu materiale naturale, deloc scumpe, dar cu foarte multă dragoste pentru copiii noștri.

Astăzi mă simt precum bradul nostru, cu multe sentimente atârnându-mi în suflet. De ce așa? Uai, din câte sute de motive!

Dar cel mai copleșitor este cel prin care am realizat ca azi este ultima zi din viața noastră pe care o trăim doar cu Nadia, primul nostru copil. Azi mai încheiem un capitol din această viață, unul absolut minunat și fascinant.

Ce se va întâmpla de mâine? Vom deschide un nou capitol, cel în care vom fi părinții a 2 copii.
E destul de greu să trăiești aceste sentimente. Asta spuneam și în postarea Timpul trece, tu ce faci?

Nadia înseamnă pentru noi multe lucruri absolut incredibile. Venirea ei m-a teleportat brusc pe un drum despre a cărui existență habar nu avem înainte de a o cunoaște și a o simți în brațe, la pieptul meu.

Draga mea Nadia, îți mulțumesc din tot sufletul că m-ai ajutat să văd o grămadă de lucruri frumoase în mine, în tine, în oamenii din jurul meu și pe acest Pământ. Tu ai devenit CALEA către frumos, iubire, fericire, relaxare, către oamenii frumoși pe care i-am cunoscut și către tot ce e mai pur și mai curat în această lume.

De mâine draga mea, nu vei mai fi singura călăuzitoare a acestei căi. Îți vine în ajutor Horia Nicolae.
Stiu și simt că amândoi ne veți fi alături pentru a ne lumina drumul și către alte lucruri minunate pe care le mai avem de descoperit.

Vă sunt recunoscătoare și amintiți-vă mereu că am încredere totală în Cunoștințele, în Sufletele voastre pure și calde, în Semnele pe care mi le veți arăta pentru a fi fericiți împreună.

Azi este ziua ta specială! Te simt mai aproape și mai iubitoare decât în oricare altă zi. Simt că și tu te rogi lui Dumnezeu alături de mulți oameni dragi ca ziua de mâine să vină cu bine, iar Horia să fie sănătos și fericit la fel cum ai fost și tu.

Mama te iubește mult de tot și îți multumeste că ne ești alături, minunăție de copilă ce ești!

Foto credits -> Alexandra Sandu. Multumim!

Through this post I challenge you to figure it out what is the biggest challenge of your life? If you already know, CONGRATULATIONS! If you don’t know, at least try this exercise. There are chances you discover maybe the most hidden wishes or impotences or frustrations or sorrows, cause this is life, with good things and not so good ones. But what can we do? At a certain moment in history someone opened a box, called “Pandora Box”.

This exercise worth all your effort to see beyond appearances, habits and comfort.

I tried it. And all I can tell you is that the exercise itself is challenging. This doesn’t mean that I don’t want to do it anymore. In fact, I do want to do it, maybe not every day, but from time to time it makes me feel good.

Long before getting married and to have a child/children I noticed based on what I saw around me that the biggest challenge in a lifetime is to raise a child. Not like a number, but more like a principle.

If you have a job that doesn’t suit you from whatever reason, you can change it. You have some degrees and you see that they are not enough, you can obtain other ones. You have a company and big problems with the cash-flow, you can start searching and finding solutions or you may close it and open another one. You have health problems, you start searching them in your physical and emotional bodies and you can fix them or not and accept the end- death. And so on.

But when you have a child things are different. Much more different that those life situations you face.

A child’s life is like a straight way road. You are not allowed to go back, you are not allowed to turn around, you are obliged to move forward. The way you move forward has effects on your child’s life and in the same time on yours as a parent.

Someone dear said once that the desire to have a child is selfish. Yes, it is as long as you resume on “to have”. But when you assume the responsibility  for what that child is and will become after years, “to raise” a child becomes the biggest challenge in a lifetime. This is my opinion and it is confirmed to me every day. And this responsibility comes from the first moment after the child was conceived.

Passing over the the period of pregnancy (I will write about it another time), as a mother, direct involved in the process of giving birth to a child, you face a moment when you have to take a first decision: you want to feel your baby on your skin right form the first second or you want to see him/her only after few minutes, when he was cleaned from blood, packed in a disinfected, white sheet with the smell of hospital? After that, from the same perspective of a mother which gives birth, the moment comes when you have to decide: you want to stay with your baby non-stop in that hostile environment that a hospital is for both mother and baby, or you want to go to a room and rest after the exhausting labor or surgery and the baby to be left in the care of medical personnel? And so on for the rest of your life.

We are the sum of our choices and decisions we make every moment! As much as this will hurt, it’s true! And when it comes to a child, the consequences we and the baby endure and very big.