Lecție de viață

Published by Eugenia 27 April 2012 - 2:20 in blog,life,Nadia

Da, și postul ăsta e legat de prichindei. Dar e musai să vă povestesc despre cum și cine predă lecțiile de viață în cușca noastră :)

În general Moaca este veselă, vorbăreață, cântăreață, povestitoare, balerină, înotătoare, iubitoare și multe altele din aceleași categorii. Ce efect au stările astea asupra noastră? De bucurie maximă și de mulțumire atât către ea, Prințesa Moaca cât și către Dumnezeu pentru că ne-a adus-o atât de aproape.

Uneori mai sunt și zile în care Moaca este plângăcioasă, cu un NU în brațe poate mai mare decât China, urlătoare, morocănoasă, supărată. Ce facem noi în astfel de situații? Luptăm cu propriile minți să stăm pe linia de plutire, să o acceptăm așa cum este, să-i fim alături, să ne păstrăm calmul.

Cu toate eforturile depuse, în unele zile în care Moaca se trezește cu fața la cearceaf, iar noi suntem obosiți, nedormiți, sau îngândurați, ies scântei. Ea plânge, noi ridicăm tonul, ea plânge și mai tare, chiar urlă, începem să urlăm și noi și ajungem într-o zi în următoarea situație:

Moaca: refuză să doarmă la prânz. Este un refuz voit, intenționat, conștient. Bine că nu este încă conștientă și de efectele acestui refuz :) Într-un final apoteotic de plânsete adoarme. Numai că se trezește după o oră ceas, cu urlete și supărări mult mai intense.

Noi: încercăm să ne păstrăm calmul. Pedro reușește mai multe minute, dar eu clachez și îi spun țipând “NU mai vreau să te aud plângând atât de mult, NU mai suport, NU mai vreau, NU MAI VREAU!”

Moaca: se uită cu ochii mari la mine, se liniștește, cere să o iau în brațe și să-i citesc o poveste.

Eu: încep să citesc povestea, bucurându-mă de liniștea din casă.

Voinicel: brusc și dintr-o dată, se apucă să plângă; nu știm exact din ce motiv.

Noi: ne uităm mirați la el neînțelegând de ce plânge și îngroziți că iar se plânge în casă.

Moaca: se ridică din brațele mele, se duce lângă Voinicel și începe să-l liniștească cu mângâieri pe creștetul capului și cu un “Șșșșș…..” demn de toată iubirea.
Printre mângâierile oferite, își mai aruncă câte o privire către noi să-i vedem ochii prin care ne spune:
“Vedeți cum îl liniștesc pe Horia? Așa mi-aș dori să faceți și cu voi cu mine atunci când plâng!”

Noi: încercăm să ne revenim după “palmele” luate de la propriul copil de nici 2 ani. Apoi o luăm în brațe, îi mulțumim și ne cerem iertare.

Nu știu cum e în casele voastre, dar la noi copiii sunt profesorii, ei ne învață cum să fim mai buni, mai iubitori, mai înțegători. Norocul nostru că-i avem alături și că avem totuși mintea deschisă ca să învățăm din lecțiile predate. Îmi doresc să fie la fel de înțelepți și de acum înainte. Cu înțelepciunea lor avem șanse să creștem, să fim altfel decât am fost până acum.
Vă mulțumim îngerașilor!


Despre Brazilia, amintiri, copii și viață în general

Published by Eugenia 25 March 2012 - 2:18 in blog,life,Piracanga

Toată săptămâna asta a fost plină de amintiri. Aproape în fiecare dimineață îmi treceau prin minte idei precum: “Anul trecut, pe vremea asta ne pregăteam de petrecerea în care ne dădeam prietenilor toată averea” sau “Acum un an eram în avion către Brazilia” sau “Cum l-am sărbătorit pe Florică anul trecut? Parcă cu salată de vinete și caipirinha”.

Da, pe 22 martie 2011 plecam din România către Piracanga, locul unde speram noi să trăim mulți mulți ani. Toată experiența acestei călătorii este încă foarte vie în mintea și sufletul nostru. Cred eu pentru că a fost trăită cu fiecare părticică a corpurilor noastre.
Au fost doar 2 luni (aproape), dar se simt de parcă au fost 3 ani. Ne-am întors de 1 an (aproape), dar simțim că parcă ne-am întors ieri.

Atunci când viața este trăită cu adevărat, atunci când îți urmezi instinctele și dorințele cu tot sufletul, amintirile devin realitate, indiferent cât de mult timp a trecut.

Îmi iubesc viața, îmi iubesc familia, iubesc dorința asta vie mereu de a face lucruri pe care cu ani în urmă nici nu mi-aș fi imaginat că le pot face, iubesc dorința încă vie de a călători în lumea largă, iubesc puterea copiilor mei de a învăța și de a se adapta lumii și oamenilor din jurul lor, îi iubesc pe toți cei care mi-au devenit prieteni adevărați, iubesc mamele care văd viața copiilor lor ca și mine, iubesc primăvara, iubesc viața.

Avem în curte o salcie. De o săptămână trece printr-un proces uimitor: înfrunzește. E absolut minunat să văd cum în fiecare zi mugurii i se deschid din ce în ce mai mult și în locul lor apar frunze. E o lecție pură de viata. Salcia asta îmi aduce aminte de viata copiilor mei. Cum cresc fizic, psihic și emoțional în fiecare zi, cum sunt aproape “blank” în prima zi și apoi devin din ce în ce mai cunoscători, mai știutori, mai înfloritori. E absolut minunat să îi văd crescând așa. Și odată ce îi pot urmări atât de aproape realizez cât de nesănătos și de nenatural ar fi ca ei să crească departe de noi, părinții lor. Pentru mine, departele ăsta înseamnă grădiniță, bunici sau bonă.

Și mi-am mai dat seama de un lucru. Cât sunt de fericită că am posibilitatea de a asista la toată frumusețea asta de viață. Nu cred că e noroc sau destin. Cred că e un drum croit cu mâinile, inima și mintea noastră. E minunat să ai alături un om cu care tragi căruța în aceeași direcție. Anul ăsta contorul ajunge la 7 :) Și îi mulțumesc din tot sufletul pentru asta. Chiar și aici, amintirile devin realitate.

Dragilor, oriunde ați fi, pe oricine ați avea alături, orice lucru ați face, fiți fericiți cu deciziile luate și cu viața în general. Asta vă va aduce liniște, deschide drumuri, apropria oameni minunați, creea relații pentru o viață. E un sentiment minunat și greu de transpus în cuvinte. Dar merită trăit, chiar din plin!


Time-out de la meseria de părinte

Published by Eugenia 7 March 2012 - 23:52 in blog,life

Trecem printr-o perioadă cel puțin provocatoare în plan familial. Oboseală cât cuprinde, slalom printre trăiri, pretenții, nevoi, dorințe, suferințe, plânsete, zâmbete, alergături, zăpadă și multe altele.

Uneori le facem față, alteori nu. Uneori le fac față eu, uneori Don Pedro, alteori niciunul dintre noi. Ce iese? Iureș. Ăsta e cuvântul care descrie momentul, iureș.

Acum câteva zile vorbeam la telefon cu o prietenă care mă întreba ce mai facem. Îi povestesc pe scurt câteva dintre activitățile care ne ridică cotele răbdării la maxim și apoi îi spun că Don Pedro a plecat în “delegație” pentru câteva zile. Îi simt zâmbetul și o aud: “Îmi place de voi. Sunteți d-ăia care vă luați time-out-uri atunci când nu mai puteți!”

Da, noi ne luăm pauze atunci când nu mai putem. Credem în puterea de vindecare și de calmare departe de ceilalți, de situațiile neplăcute care ne încordează. Ne încurajăm astfel de porniri și vedem că aceste mici escapade dau rezultate pe termen lung. După o pauză de câteva zile sau uneori doar ore, ne reîntoarcem într-o altă stare de spirit, mai calmă, mai înțeleaptă, mai îngăduitoare.

Acum e rândul lui Don Pedro, dar știu că va veni și rândul meu la un momentdat. Și cu toată dragostea pe care le-o purtăm copiilor noștri, ne dorim și avem nevoie de pauze.

Ce înseamnă pauze? Evadări de câteva zile/ore într-un alt mediu, cu alți oameni în jur, cu alte preocupări decât cele obișnuite.

Cum rămâne cu dorul și atribuțiile de părinte responsabil? Dorul există, de ambele părți, așa că încercăm să-l estompăm prin întâlniri virtuale, iar atribuțiile părintești sunt transferate în totalitate celui rămas acasă cu copiii.

Este corect să ne lăsăm jucăriile și să plecăm? Da, din punctul nostru de vedere este corect și binevenit. Atunci când am ales să avem singuri grijă de copii, ne-am asumat și aceste momente în care suntem foarte aproape de a claca în fața a tot ce se întâmplă. Observând că terapia oferită unul altuia nu mai funcționează de la un punct încolo, am decis că avem nevoie de pauze de la tot și toate. Fiind o decizie unanim acceptată, da, este corect.

Cum se descurcă cel rămas acasă? Cu greu, mai ales acum că avem în preajmă 2 jumătăți de metru mișcătoare. De când sunt 2, ajutoarele sunt indispensabile. Așa că din când în când apelăm la ele și vin de urgență :) Totuși, cu toate ajutoarele din lume, MAMA e tot una, TATA e tot unul și de neînlocuit niciunul (ce rimă drăguță mi-a ieșit) :) . Prin urmare, brațele încep să capete putere ca să plimbe 2 copii odată, minte acceptă 2 urlete în același timp, noaptea se împarte la 2, rugăciunile ca trezirile să fie alternative, nu concomitent se intensifică.

Cât timp durează? Cât e necesar și cât se poate, în același timp. Învățăm să ne reîncărcăm bateriile într-un timp record pentru că acasă se plânge de dor și se suspină în somn numele celui “dispărut în misiune”. E totul o chestiune de exercițiu, de anduranță, de acceptare.

Cât de des se întâmplă? Mai rar decât am avea nevoie și suficient de des cât să ne fie bine. :)

Ce facem când plecăm? În primul rând dormim până la ore cu care acasă nu mai avem șanse să ne mai întâlnim, de genul 10:00-11:00. Apoi ne vedem și cu oameni care nu au copii și cu care putem discuta și despre alte lucruri care nu implică copii. Ieșim la bere, ne plimbăm pe unde vrem, citim mai mult decât 2 pagini pe seară, mâncăm cartofi prăjiți și alte chestii greu accesibile acasă și ne simțim bine făcând și altceva.

Pentru noi asta este soluția cea mai eficientă atunci când ajungem pe marginea hăului și în mijlocul vârtejului. Dragi părinți, voi ce faceți atunci când nu mai puteți nici fizic și nici psihic?


Love from the World

Published by Eugenia 13 February 2012 - 9:00 in blog,life,Nadia

Few days ago a friend from Singapore send me an email with a short description of a very nice personal project, Love from the World, in which she wants to bring together kids from around the world.

How she will manage to do so? Simple: By making one big quilt by sewing together fabric artwork created by children from 100 countries, one per country! Each artwork shows the flag of the country they are living in now. :)

Romania will be represented by Nadia and her little fabric artwork done yesterday early in the morning.

Here are some pictures during the painting session and of course with the final piece of art. It was for the first time that she used watercolors and it seems to me she loved it.


Despre cărți, idei inspirate, pasiune și proiecte

Published by Eugenia 31 January 2012 - 2:51 in blog,life

Este absolut incredibil cât de multe lucruri faine poți găsi la doar câteva click-uri distanță. Și ce e mai fain e că le găsesc mergând din site în site, precum un fluturaș ce zboară din floare în floare :)

Nu vă pot spune cât de mult îmi doresc să vină primăvara. Apropo, știți vreun loc din lumea asta largă unde temperatura este precum cea dintr-o zi minunată de mai tot timpul anului? Dacă mă ajutați să-l descoprăm, îi iau pe toți ai mei Dobrești și ne mutăm acolo!

Seara a început cu răsfoit prin viața Popeștilor. Felicitări dragilor pentru frumoasa și vesela voastră familie!

Apoi am căutat cartea Playful Parenting scrisă de Lawrence J. Cohen. Imediat ce urc în dormitor o cumpăr pe Kindle :)

Următoarea oprire a fost pe blogul Dianei de unde am plecat cu dorința de a-mi cumpăra cât de curând o mașină de cusut, așa mai pentru începători :) Tot de aici am aflat despre Elena și al ei Fabrix.

 

Dintr-o combinație de idei am decis că primul lucru pe care îl voi coase va fi o husă pentru Kindle-ul meu inspirată de aici.

După alte câteva zeci de minute citind despre mașini de cusut, materiale și ațe colorate am mai găsit pe cineva fain: Miss Happy. Chiar mâine îi voi servi Nadiuței un ou în formă de AMA :)

Câteva idei luate de pe Miss Happy și de pe Lilac Silhouette vor fi implementate în curând în amenajarea dormitului nostru. Este singura cameră pe care încă nu am amenajat-o, așa că ideile găsite în seara asta pică la mare fix!

Și în final, urmărindu-l pe Matt Cuts am ales următoarele 2 proiecte pe care le voi face anul ăsta!

YouTube Preview Image

So what are you waiting for? :)


  •  
    May 2012
    M T W T F S S
    « Apr    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • Alaptare si pompe de san